7. O butaforie

FotorCreated23Destinaţia era, probabil, la fel de specială ca şi ceea ce simţea Jane.

Îmbrăcată într-o rochie albă, care îi mângâia trupul neatins de soare, deşi vara trecuse, stătea în piaţa mare a oraşului Cracovia şi parcă se întorsese în timp – înainte ca întreaga lume să se prăbuşească la picioarele lor.

Pentru un moment s-a oprit, a închis ochii şi a respirat adânc. O mireasmă de cunoscut plutea în aer – erau iar ei doi. În jurul lor se auzeau potcoavele cailor lovindu-se de piatra cubică în timp ce plimbau trăsurile în care se aflau cupluri fericite. „Aşa eram şi noi odată, de mult”, s-a gândit ea.

Undeva, în stânga ei, se auzea un tânâr care, ajutat de o chitară, cânta cele mai frumoase piese de dragoste. Cerul nopţii era brăzdat de luminiţele pe care copii frumoşi le aruncau în aer şi le prindeau apoi în mâinile lor mici.

De jur împrejur, sute de oameni stăteau la mese, mâncau şi ciocneau pahare de vin în cinstea unei zile complet obişnuite. A întors apoi privirea aşteptându-se ca el să fie în acelaşi loc ca ea. Sebastian, însă, cumva, voit sau nu, ratase momentul. Distrat, îl filma pe tânărul care tocmai terminase de fredonat un şlagăr şi era aplaudat de câteva zeci de fete, entuziasmate de tinereţea şi talentul lui.

Atunci, Jane s-a uitat la Sebastian, dar degeaba. Acea varianta a lui pe care ea o cunoştea şi o dorea, nu mai exista. Cel mai probabil, nu fusese niciodată acolo. Jane îl crease în imaginaţia ei, după chipul şi asemănarea unei utopii. Pentru prima oară, îl vedea exact aşa cum era el: banal, indiferent şi, mai presus de toate, naiv.

Peste două zile, Jane stătea pe scaunul dintr-un avion, se uita pe geam şi îşi aducea aminte de una dintre piesele pe care le asculta obsesiv în adolescență, despre o femeie care ar fi dat orice să mai aibă parte de o noapte alături de el. Ea primise trei. Degeaba. Pentru că Sebastian se întorsese doar ca să aibă de unde să plece.

Îşi dădea seama cât de grea devenise povara pe care o purta după ea de atât de multă vreme şi cât de mult o afectase. Îl lăsase să plece cu încă patru luni din viaţa ei şi trei kilograme. Undeva între ieşirea dintr-un restaurant italienesc şi o excursie în Polonia, odată cu şoldurile ei, se pierduse şi povestea lor.

Advertisements

6. Nuntă cusută cu ață albă

nunta1Trecuseră 6 luni de când îl văzuse ultima oară pe Sebastian acolo, pe peron, și și mai multe de când ea se ridicase de la masa din restaurantul lor şi lăsase în urmă tot ceea ce ei doi însemnaseră vreodată. El rămăsese înăuntru, aparent impasibil, poate șocat – nu o mai văzuse niciodată așa: îi trântise ușa în nas.

Afară, în fața restaurantului, au urmat telefoanele către fete, acasă plânsul, frustrarea, nervii și, într-un final, extenuarea.

Avusese senzația atunci că lupta de secole pentru această relație și, în mod ciudat, era, în sfârșit, liberă. Ca o nație proaspăt scăpată de un regim totalitar – era liberă și fără busolă.

Azi, se găseau din nou față în față, invitaţi ai unei nunţi care devenise complet neimportantă atunci când privirile li s-au întâlnit, parcă la fel ca prima oară, de data asta în faţa unei biserici.

Ea, domnişoară de onoare. El, cavalerul dezonorat. Doi oameni îşi legau acum destinele în fața viitorului lor distrus de el pentru un motiv încă necunoscut.

– Arăţi senzaţional, a spus Sebastian.

Jane nu putea decât să îl observe, i se părea ireal. Sigur, știa de ceva vreme că el urma să fie acolo, mintea ei evitase și așteptase deopotrivă revederea.

Ochii lui verzi spuneau că îşi doreşte să o mai vadă, că nu vrea ca noaptea asta să se termine, că îi pare rău şi că ştie ce a pierdut. Privirea ei nu vorbea şi, chiar dacă ar fi putut să o facă, nu ar fi ştiut ce să spună.

Smoking-ul lui impecabil, rochia ei care flutura în bătaia vântului, brațele lui gata să îi ofere caldură. Toți prietenii lor privindu-i de parcă lucrurile nu se puteau termina decât cu bine, pentru că ei trebuiau să fie împreună acolo.

Apoi, buchetul și voalul, Jane rușinată la horă și el privind încântat de pe margine, spunând:

– Îi stă bine, nu-i așa?

Au petrecut următoarele săptămâni împreună, vorbind, visând: cum lui i-a fost dor şi îşi făcea drum prin faţa casei ei în speranţa că o va vedea. Cum ea îşi aducea aminte de el de fiecare dată când îi ieşea o parcare laterală. Cum lui i-a salvat viaţa o cască de schi pe care ea i-o făcuse cadou. Cum ea se mutase în casă nouă, convinsă că şi lui i-ar fi plăcut apartamentul. Cum lui îi pare rău că a plecat şi că a rănit-o. Cum ea ştie că ce au avut ei era special. Cum ei şi-ar dori să descopere împreună dacă mai pot construi ceva din cărămizile de amintiri. Poate acum erau pe drumul cel bun.

După 30 de prânzuri, 20 de plimbări în parc şi 15 cine, o întâlnire de spălat păcatele în fața fetelor din viața ei, Sebastian i-a oferit ceva ce îi oferise de atât de multe ori pe vremea când erau încă “ei”: 3 zile, un oraș necunoscut, împreună . Părea că nici ezitarea, nici frica nu le putea sta în cale.

5. Furie

FotorCreated99– Fir-ar al dracu’ de creion, ascute-te, ascute-te!

Cu mişcări repezite, Jane încerca să îndese creionul în ascuţitoare.

Ziua nu putea deveni mai rea, se trezise cu Sebastian în gând şi nu reuşise să îl dea la o parte cu nimic: cele trei tipuri de cafea, rujul ţipător, părul de astă dată fără cusur.

Probabil că singurul lucru care ar fi făcut-o să se simtă mai bine era să treacă o cheie de-a lungul maşinii lui Sebastian, sunetul de metal scrijelit, faţa lui când urma să îşi vadă vehiculul. Da, faţa lui….şi iar începu tăvălugul de gânduri înecate în furie, regret şi tristeţe.

Din spate auzi vocea Evei:

– Jane, eşti bine? Să ştii că ascuţitoarea aia nu este de vină pentru criza migranţilor, pericolul terorist sau foametea din lume, e doar o ascuţitoare.

– Ştiu, răspunse ea fără să îşi poată ascunde un zâmbet.

Aşa era Eva, prietena şi colega ei de la birou, în general tăcută şi foarte la subiect, când era cazul. Părul ei extraterestru de blond şi ochii mari, albaştri, în spatele ramelor no name – o chestie de principiu la Eva: nu exista marcă pe ochii ei – îi dădeau un aer aparent neajutorat. Puţini îşi dădeau însă seama cât de înşelătoare era această imagine.

– Ce este cu tine?

– Sunt furioasă!

– De ce?

– Aşa, în general, nu ştiu ce să fac ca să fug cât mai departe de el, de noi, şi, în acelaşi timp, aş vrea să îl strâng de gât şi îmi e dor şi sunt proasta satului, spuse Jane trăgându-şi cu greu răsuflarea.

– Ce ai nevoie acum? Trebuie să spui, e greu de ghicit. O să fie mai bine, ştii asta? Nu acum, dar o să fie.

Mintea ei îi spunea că prietena ei avea dreptate, dar furia îi spunea că nu contează.

– Hai, strânge-ţi lucrurile, lasă creionul, ne aşteaptă fetele.

Jane nu mai protestă, picioarele îi erau umflate în pantofii cu toc de 11 centimetri, iar Eva era hotărâtă – se terminase închiderea de lună.

Era locul lor, plin de fum şi un pic ponosit, dar oricât se răţoiseră una la alta să îl schimbe, cumva, după o zi de muncă, era ca acasă, nu complet curat, în dezordine, dar foarte familiar. Sofia si Alexandra le aşteptau.

În timp ce Eva încerca să parcheze, Jane le observa prin geamul cafenelei: Alexandra cu privirea ei ageră, parcă plină de licurici zumzăitori, picioarele prea lungi pentru mesele standard, explicându-i Sofiei într-un mod alert probabil ce se întâmplase la muncă.

Jane zâmbi, uita adesea cât de fetiţă era Alexandra în spatele femeii capabile cu pantaloni negri ţigară. Sofia, cu profilul ei bine conturat şi tenul care sfida existenţa sebumului facial, părea un pic obosită, într-un minut avea probabil să-i spună Alexandrei să nu mai exagereze. Alexandra urma să se bosumfle şi atunci Jane şi cu Eva trebuiau să fie deja la masă.

– Bună, fetele. Ce faceţi? spuse Jane.

– Stai jos, imediat ajungem şi la tine, îi răspunse Sofia pe un ton autoritar.

Ah, ce nu-i plăcea acest ton, ştia că era de bine, dar, în momentul de faţă, Jane voia să fie complet furioasă, ca un infern, cu săbii și cuțite, disperată şi neajutorată în acelaşi timp. Cele trei dive din viaţa ei, însă, nu aveau de gând să o lase să se simtă așa. După două ore de morală, alternată cu încurajări şi glume proaste, Jane părea că se simte mai bine, pentru cât timp însă?

Răsucirea cheii în broască făcu loc întunericului şi liniştii din apartamentul ei, brusc lacrimi calde începură să îi alunece pe obraji. Îi era ruşine, se simţea slabă, dezvelită de armură.

Da, aveau dreptate fetele: avea să ţipe, să dispere, să urască, să aibă zile bune şi zile rele, într-un final Sebastian avea să dispară complet din viaţa ei, să devină doar un ceva, cândva, toate drumurile închise fără cale de întoarcere…

 

 

4. Ups…

FotorCreated6“Da”-ul venise la câteva zile după – rectificare, mai multe “da”-uri: “Da” pentru cină, “da” pentru camera lui de hotel şi “da” la modul general.

– Pot să te întreb ceva?

– Da, sigur, răspunse Jane.

– Mi s-a părut mie sau la un moment dat te-am pierdut? La ce te gândeai?

– La tapetul de pe pereţi, e foarte art noveau, aşa, răspunse ea cu un zâmbet aparent ruşinat.

– Serios? Avocatul râse cu poftă.

Pe naiba, niciun tapet, Jane fusese ocupată să-l izgonească pe Sebastian din mintea ei, folosindu-se de tot ce îi stătuse în putinţă, inclusiv de urmele de unghii pe care le lăsase dovadă pe spatele Avocatului. El crezuse că era de bine şi uite aşa, doi iepuri dintr-o lovitură.

Şi totuşi, în lumina dimineţii, Avocatul era o privelişte aproape ilegală – părul lui negru, uşor răvăşit, venele de pe mâinile lui care se revărsau din două braţe puternice, după cum aflase cu o seară înainte şi cele două aluniţe de la baza gâtului lui – oare şi altor femei le stârniseră nevoia de vampirism? “Să ne concentrăm un pic”, îşi spuse Jane. Prea târziu, Avocatul ştia că este privit:

– Cearceaful ăsta este în plus, spuse el cu o privire pătrunzătoare.

Ups… cearceaful a zburat.. şi dus a fost…

După două ore, Jane înfrunta aerul rece de afară. Ar fi putut să ia un taxi, dar voia să fie singură cu gândurile ei.

Bilanţul săptămânii: plimbări lungi, conversaţii stimulante intelectual, cine gustoase, muzee, dans şi replici bune…ah, şi da, foşnet de cearceaf. Nu era rău pentru ceva atât de neaşteptat.

– În trei luni sunt înapoi în ţară, vreau să te revăd!”

Acum, însă, era un ocean între ei, iar ea era din nou singură – intermezzo-ul se încheiase, Sebastian era acum liber să o bântuie din nou.

3. Onorată instanţă…

CostumÎntinse mâna să îi înapoieze sacoul care rămăsese ostatic după noaptea de aşteptat taxiuri în parcare. Cu un zâmbet în colţul gurii, avocatul îi spuse:

– Nu e cinstit, o să aibă parfumul tău. Ce mă fac dacă nu există o a doua întâlnire?

Cât de previzibil şi siropos. Dar asta era întocmai ce avea nevoie acum: ochi negri, păr negru dat pe spate, cămaşa – opţional, dar, în special, curtare. O curte de două mii de metri pătraţi, din punctul ei de vedere, ar fi fost perfect. Iar avocatul nu a dezamăgit: de mână, pe stradă, apoi la restaurant, cu o portie straşnică de paste şi un vin bun.

Limbile începură să se dezlege, Jane află că era mai tânăr decât ea – ca să vezi, absolvent al unei facultăţi de peste ocean şi parcă îl vedea cu cămaşile lui scrobite şi costumul impecabil în timp ce negocia ca un lup feroce achiziţii şi fuziuni….uitase că nu fusese inţial convinsă de expresia lui prea cuminte, vrăjeala cam regizată şi pantalonii un pic cam strâmţi.

Domnul avocat era elocvent, băutor, nu foarte misogin şi proaspăt ieşit dintr-o relaţie – cu alte cuvinte, aproape perfect, pentru moment. Discuţia s-a îndreptat către politică, apoi s-a pierdut un pic sociologic ca să ajungă mai apoi într-o zonă mai încărcată de relaţii şi aşteptări.

Pentru o clipă, Jane întrezări alţi ochi decât cei ai avocatului, pe cei ai lui Sebastian, pe care îi văzuse ultima oară pe peron. El, însă, parcă simţind neliniştea, schimbă imediat subiectul:

– N-ai cum să fii singură, eşti prea frumoasă.

Jane zâmbi şi îi răspunse:

– Aşa gândesc şi eu.

Şi cu aceste cuvinte, seara era liberă să ia orice întorsătură. Sigur, era neliniştită, sentiment mai nou perpetuu, sigur că el era străin şi, bineînţeles că era cu totul diferit faţă de Sebastian.

Un pic atinsă de vântul nopţii, pe scările casei, avocatul, pe neaşteptate, făcu apel la buzele ei – aşa ciudat şi atât de altfel.

– Când pot să te revăd?