15. Prințesa, navigatorul și penthouse-ul

winter 5Fusese o săptămână grea pentru Jane. Vestea că Sebastian o înșelase îi întorsese lumea pe dos. Din fericire, perioada foarte aglomerată de la birou o făcuse să se cufunde în muncă și să uite. Neliniștea din sufletul ei însă persista – nici măcar discuția cu fetele nu reușise să o alunge. Toată lumea fusese șocată la aflarea veștii, nici ele nu puteau raționaliza cele întâmplate. Mai mult decât atât, Jane trebuia să păstreze aparețele pentru Patrick – el era, pentru ea, o gură de aer proaspăt, o bulă de săpun în care Sebastian nu avea acces.

Mai avusese câteva conversații cu Patrick la telefon , dar nu se mai văzuseră din curtea școlii.

Acum, într-o seară de vineri, Jane începea să se simtă mai bine. Sărbătorile erau aproape și, mai mult decât atât, era un moment pe care îl aștepta de vreo șase luni – Teodor se întorsese acasă.

Teodor era probabil singurul bărbat cu care Jane și prietenele ei reușiseră să aibă o relație fără termen de expirare și fără implicații romantice, bineînțeles. Din nefericire însă, se vedeau rar – el lucra ca  entertainer pe un vas de croazieră și venea din voiaj o dată la șase luni, în cazurile fericite.

De data aceasta, călătoria lui în jurul Europei se terminase exact înainte de Crăciun și Teodor avea o lună la dispoziție să facă spectacol în fața familiei și a prietenilor.

Jane intră pe ușa restaurantului și, în timp ce își scotea paltonul să îl lase la garderobă, Teodor apăru, ca de nicăieri, și o luă în brațe.

– Ce faci, păpușa? Așa le alinta Teodor pe toate fetele din grup. Mai faci dansul fulgilor de nea printre bărbați?

Jane zâmbi. Așa era Teodor – se vedea de la o poștă că e omul scenei.

– Nu, dear, n-a început încă să ningă. Abia s-a terminat toamna, îi răspunse Jane.

În următoarele cinci minute, locurile de la masă fuseseră ocupate: Eva, Alexandra și Sofia ajuseseră și ele. Sofia îl luase chiar și pe Ștefan, care acceptase să se dezlipească de proiectele lui fotografice de freelance pentru o seară, de dragul lui Teodor.

Teodor și fetele erau prieteni încă de pe băncile facultății și el fusese acolo de fiecare dată când suferiseră, le scosese în club să le îmbete de fiecare dată când plângeau în pernă după vreun mascul și își pusese spiritul creativ în slujba lor de fiecare dată când era nevoie.

Pe masă era belșug, exact cum îi plăcea lui Teodor: mâncare de toate felurile și băuturi de toate culorile. Teodor avea povești din voiaj, fetele aveau povești din viață: Sofia îi povestea cum a cerut-o Ștefan de nevastă, Alexandra se plângea de noua șefă care îi face zile fripte, iar Eva, ca de obicei, asculta. Jane se uita la ei. Ar fi trebuit să le povestească despre Sebastian, dar simțea că strică magia reîntâlnirii, simțea că, dacă o face, îi dă, din nou, prea multă putere celui care îi rupsese inima.

Jane nici nu apucă să își termine ideea în gând, că Teodor se uita deja la ea și spuse:

– Și… ce mai face Sebastian? Ultima oară când am vorbit îți făceai bagajele să pleci în țările ”calde” cu el.

– Nu știu, hai să nu stricăm momentul. Nu vreau să vorbesc despre asta… spuse Jane, lăsând un zâmbet să îi lumineze fața. Știa că Teodor glumește.

– Aoleu, înseamnă că excursia la Cracovia n-a fost cu final fericit. Mie atât să-mi spui…îl urâm, dear? răspunse Teodor.

Jane nu apucă să răspundă, că Alexandra se grăbi să detensioneze situația:

– Acum are pe altcineva, unul drăguț, pe Patrick. S-au și pupat deja. Se știu de când erau copii.

– I-auzi… păi ia zi, păpușa, unde e? Cu ce se ocupă? Are bani? Erau întrebările specifice lui Teodor – îi plăcea mai mult decât orice să pară materialist.

– Nu știu unde e, nu suntem împreună oficial, ne-am văzut de două ori întâmplător și ne-am sărutat o dată. Hai să nu exagerăm, explică Jane.

– Și v-a oprit poliția tot o dată și a dat mită tot o dată. Să nu uităm, continuă Sofia.

– După câte s-au întâmplat, aproape că mi-aș dori ca asta să fie singura mea problemă, replică Jane.

– A dat șpagă unui polițist de față cu tine? Nu mai zic eu nimic acum, dear…să zică Sofia…spuse Teodor râzând pe sub mustață.

Conversația a continuat până spre dimineață, când toată lumea era pusă la curent cu cele mai noi evenimente din viața lui Teodor și invers. Jane băuse vreo două pahare de vin peste “limita admisă” și era amuzată peste măsură de tot ce se spunea la masă.

Printre râsete și glume proaste, telefonul lui Jane începu să sune. Era Patrick.

– Alo? Hei, ce faci?

Ochii tuturor de la masă erau acum fixați pe Jane și se lăsase o liniște mormântală. Toată lumea asculta.

– Sunt la masă cu niște prieteni, mă pregăteam să merg spre casă….da, sigur, te aștept.

Jane închise telefonul și spuse:

– Acum a închis barul și vine să mă ia. Nu ne-am mai văzut de când m-a dus în curtea școlii.

– Foarte bine, dear. Hai că poate ai și tu noroc în seara asta. Doamne ajută! spuse Teodor amuzat.

Toți bufniră din nou în râs. Și, odată cu nota de plată, apăru și Patrick în Mustang-ul lui vintage, în fața restaurantului. Jane ieși din local, își luă la revedere de la prietenii ei și se urcă în mașina lui Patrick.

Afară începuse să ningă des, cu fulgi greoi care se așezau bine pe carosabil.

Patrick se uită la Jane, zâmbi, o luă în brațe și o sărută. Pentru prima dată în ultima săptămână, Jane se simțea departe de Sebastian. Înainte ca Patrick să poată porni motorul, Jane coborî din mașină și îi făcu semn și lui să facă același lucru. Acesta coborî nedumerit din autovehicul și, înainte să apuce să închidă portiera mașinii, un bulgăre de zăpadă moale îl lovi peste cap. Freza lui studiată se udase și devenise acum un dezastru. Jane stătea în fața lui, mulțumită până peste cap de ceea ce făcuse, râzând cu satisfacție. Imediat ce se dumiri în legătură cu ce se întâmpla, Patrick răspunse la atac. O perdea de bulgări începu atunci să cadă asupra lui Jane, care sfârși aproape îngropată în zăpadă. Cu toate astea, ea încă mai râdea isteric.

Pentru Patrick, priveliștea era de necomparat: o femeie majoră și vaccinată se afla în fața lui, acoperită pe jumătate de un morman de zăpadă. Părea că se zbate, încercând să se ridice, dar nu prea reușea. Nici tocurile de 10 centimetri nu păreau să-i facă un serviciu. Lui Patrick îi venea să râdă. Se îndreptă spre ea și o ridică în brațe.

Cu părul ud, Jane se uita adânc în ochii lui Patrick. Râzând, acesta spuse:

– Câtă veselie pe capul tău, domnișoară!

– Mi-e frig, mi-am udat părul, du-mă în cel mai apropiat loc cald! spuse Jane, încă amuzată de pletele ei, care fuseseră cândva ondulate.

Cei doi se urcară în mașină și în mai puțin de zece minute, Patrick parca în fața clădirii în care locuia. Jane se uita nedumerită la el.

– Mi-ai spus să te duc în cel mai apropiat loc cald, nu e vina mea că stau așa aproape, se explică Patrick.

Când ușa apartamentului său se deschise, Jane încremeni. Își dădea seama că înăuntrul lui Patrick nu numai că se afla un rebel și un patron de bar, aparent acolo locuia și un latifundiar și, cel mai probabil, și un designer interior. Apartamentul era un penthouse cu geamuri mari, de unde ninsoarea se vedea ca ceva rupt din poveștile cu prințese.

– Așa cucerești tu fetele? Le răpești de pe stradă și le aduci aici? întrebă Jane.

– Fac și eu ce pot, răspunse Patrick în timp ce o învelea pe Jane într-o pătură moale și îi punea în mână o cană plină cu ciocolată caldă. Hai, așează-te pe canapea, simte-te ca acasă.

Advertisements

14. Alte adevăruri despre “prietenie”

FotorCreated37În timp ce relația lor forfotea în capul ei, Jane parcursese deja drumul către casa părinților. Mama îi deschise ușa și, înainte ca Jane să aibă timp să mușamalizeze ceva din revelația pe care tocmai o trăise, spuse:

– Ce ai pățit, mamă? îi spuse cea care îi dăduse viață cu 29 de ani în urmă.

– Era vorba de cineva, a fost mereu vorba de altcineva, spuse Jane, sleită parcă de puteri.

Mama ei o luă în brațe.

– O să fie bine, îi spuse. Toate trec!

Jane plâgea acum cu sunete înăbușite. Brusc, exclamă, aproape ca un strigăt de luptă, lovindu-se cu putere în piept. Spera ca lovitura să îi înlăture senzația că fusese dispensabilă pentru el.

– Ca pe nimic, m-a dat la o parte. A renunțat la noi, la trei ani, cu atâta ușurință. Eu sunt nimic. Noi doi am fost nimic pentru el.

Urla acum cu lacrimile alunecându-i în gură, mama o ținea strâns în continuare. Copilul ei suferea și ea era incapabilă să facă ceva. Jane continuă:

– Cum să faci asta așa pur și simplu? Ai curajul și spune ”M-am plictisit, nu te mai vreau, îmi e silă de tine…”

Mama se crispă dintr-o dată și, dându-i drumul, îi spuse:

– Tu nu faci silă nimănui, așa să știi! O să te mai doară, dar ai să treci peste și nu te vei lăsa răpusă de un nebun care ba vine, ba pleacă și între timp îmi golește frigiderul de parcă este la mă-sa acasă. Jane voia să zâmbească, mama ei fusese mereu jenată de nonșalanța cu care Sebastian se dirija atât în casa lui Jane cât și a ei, parcă totul era la dispoziția lui.

După despărțire, mama o avertizase pe Jane că nu ar trebui să se mai încreadă niciodată în el. Jane, însă, fusese înduplecată de penitența de la nuntă și, desigur, complet în ceață în legatură cu femeia pentru care o părăsise.

Ce era cel mai rău însă era faptul că o umilise și se prefăcuse în mod stelar că locul lui era lângă ea. Perioada premergătoare despărțirii fusese marcată de asigurări continue din partea lui Sebastian că vrea ca această relație să meargă, că știe că ce au ei este greu de găsit și că nu ar putea nici măcar să se despartă de grupul ei de prieteni, pentru că îi erau foarte dragi. Aceștia îl acceptaseră fără rezerve și îl considerau unul de-al lor. Sebastian știa să se facă plăcut și părea mereu foarte franc. Liniștea lui aparentă ascunsese, însă, multe secrete. Cu o săptămână înainte de despărțire, îi spusese că o iubește și că e mândru de ea, un gest atât de josnic, în retrospectivă.

Jane îi dăduse o a doua șansă atunci la nuntă, dacă ar fi știut… Îl întrebase în seara aceea de ce plecase, dar el avusese o explicație evazivă. Din pur optimism, Jane nu mai investigase răspunsul. Acum știa și nimic nu putea să o facă să se simtă mai puțin proastă. Oricine ar fi citit acum povestea ei ar fi pus aceeași întrebare: Cum de nu ți-ai dat seama? Realitatea era că nu își dăduse, crezuse în magia poveștii lor, pe care Sebastian o vânduse tuturor, inclusiv ei, cu atâta iscusință.

13. Adevărul despre “prietenie”

FotorCreated457Animată de conversația spumoasă pe care o avusese cu Patrick în seara precendentă, Jane defila voioasă la cumpărături pe străzile orașului.

– Jane! se auzi o voce din spatele ei. Jane se întoarse și, prin aglomerația de pe trotuar, reuși să o repereze pe Adriana.

– Bună, ce mai faci? Nu te-am văzut de un secol! îi spuse Adriana în timp ce se îmbrățișau.

– Bine, la cumpărături de Craciun după cum observi, rosti Jane în timp ce îi arăta mâinile încărcate de pungi multicolore.

Adriana zâmbi, îi era bine cunoscută pasiunea lui Jane pentru cadouri. Cele două prietene se cunoșteau din facultate dar nu păstraseră o legatură strânsă – Adriana locuia în străinătate și era mai mereu ocupată. De câteva ori pe an, însă, mai vorbeau la telefon sau își trimiteau mesaje. După o actualizare a statutului socio-profesional al fiecăreia, Adriana îi spuse fâstâcindu-se lui Jane:

– Am văzut că nu mai ești cu Sebastian, îmi pare rău că n-am sunat să văd cum ești…

– Nu-i nimic, sincer nu cred că aș fi fost prea deschisă la conversații , a fost un an dificil, răspunse Jane.

– Mă țin de ceva vreme să îți spun, urmă o ezitare din partea Adrianei, astă-vară l-am văzut pe Sebastian cu o tipă ieșind dintr-un restaurant de la mine de pe stradă…

În momentul acela, mâinile lui Jane s-au răcit, inima a început să îi bată asurzitor, toată ființa ei îi spunea că acum adevărul o izbise fulgerător. Restul detaliilor date de Adriana au trecut pe lângă ea ca un Accelerat cu adevărat rapid. Povestea era simplă: Sebastian, astă-vară în delegație cu această ea, o persoană din cercul lui de prieteni, pe care Jane o cunoscuse tangențial pe vremea când încă erau împreună.

Ca prin minune, reuși să îi îndruge ceva Adrianei și să își ia rămas-bun – ce-i drept, era așteptată la masă de către mama ei. Jane ar fi fugit oriunde în lume numai ca să evadeze acelei clipe.

Pe drumul spre casa părinților își contenea cu greu lacrimile. Amintirea poveștii ei cu Sebastian, închisă până atunci, undeva într-un colț al minții, odată ce episodul Cracovia se epuizase, năvălea cu furie peste Jane.

Actul I

Prima întâlnire : replica ei – “Te rog nu mă plictisi” și răspunsul lui – “Promit să nu o fac”. Începutul relației, prima seară când dormise la ea, vacanța la Disney – pentru că erau niște copii mari. Lucrarea de dizertație a lui Jane pe care el o dactilografiase cu grijă între așternuturi. Momentul când i-a spus că o iubește și că relația lor chiar ar putea reuși.

Actul II

Prima lui promovare serioasă, după eforturile asidue ale lui Jane de a-l motiva. Dificultățile din familia lui și listele de soluții oferite de Jane. Apartamentul pe care Sebastian și-l cumpărase și în care tatăl lui Jane se oferise să își arate veleitățile de tâmplar. Telefoanele date mamei ei pentru a-și oferi ajutorul la plantat flori. Cumpărăturile de medicamente pentru una dintre prietenele ei.

Actul III

Pasul următor: mutatul, care nu se întâmplase. El făcuse propunerea, apoi încet-încet își retrăsese oferta și din entuziasmul fiecărei întâlniri alunecaseră într-o comoditate casnică fără a împărți același domiciliu. De acolo, ea începu să îl simtă din ce în ce mai distant. Jane îl întrebase atunci ce se întâmplă cu ei, el replicase că nu știe dacă se simte la fel, dar că nu vrea să renunțe la relația lor. Ea încercase, el se poticnise însă înainte să înceapă cu adevărat să lupte.

Jane se revedea stând pe pat și rugându-l să îi spună de ce nu mai pot fi cum erau, el plângând aiurea și lipsit de răspuns. Acum acesta era evident – delegațile din ultimul an al relației lor îl duseseră peste graniță la cealaltă ea.

Atât de previzibil, Sebastian făcuse din povestea lor un clișeu. Jane și cu el fuseseră cândva acest cuplu de invidiat, aproape nimic nu părea să fi fost greșit între ei. Până și el îi replicase la despărțire că nu cunoaște o relație mai bună decât a lor, cu toate acestea o distrusese. Jane l-a lăsat atunci la masa din restaurant. Acum se dovedea că totul fusese greșit la ei.

Actul IV

Peste o lună, Sebastian se întorsese, cu un pretext penibil de prietenie și niște flori pentru mama ei – voia să îi mulțumească pentru amabilitatea cu care îl primise în casa dânsei. Nefiind dispusă să îl piardă, Jane cochetase cu gândul de a-i accepta oferta, crezând că poate așa va afla de ce Sebastian a vrut să strice tot ce clădiseră împreună. Răspunsul nu a venit, și la o întâlnire pe peron, Jane și-a luat adio. Sau cel puțin așa a crezut ea.

Peste 6 luni a urmat nunta, pentru care el făcuse lobby agresiv la miri. O întrebase atunci pe Jane dacă poate la un moment dat, s-ar putea împăca. Elanul, însă, i-a pierit încă de la Cracovia unde, copleșit de propria lui importanță de proaspăt salariat pe bani mai mari cu costum la comandă, propusese din nou “prietenie”.

Totul era acum limpede pentru Jane, nu existase niciun motiv foarte abstract pentru care Sebastian plecase: o validare în brațele unei alte “ea”. Singurul lucru de neînțeles era naivitatea ei. Oare dacă ar fi știut toate aceste lucruri, i-ar fi dat crezare la nuntă? Oarecum irelevant, el tot ar fi plecat, Jane era veche și erau atâtea alte “Jane” noi pe stradă.

 

 

 

 

 

12. Marile Dezbateri

FotorCreated134Jane se întâlnea astăzi cu fetele într-un loc nou. Bistro-ul lor preferat, Fifi Café, era închis pentru renovare. Așa că, pentru moment, trebuiau să își găsească un alt loc de care și în care să se plângă. Era o dimineață de sâmbătă și, în mod surprinzător, toată lumea era disponibilă. Jane se opri la magazinul din colț pentru a face aprovizionarea cu țigări a grupului după care își zori pașii către noua locație, un bar de brunch – firește. Când intră pe ușa localului, Jane le văzu pe Sofia, Alexandra și Eva așezate la o masă rotundă, în cel mai călduros colț al camerei.

– Băi, nu mai pot cu clientul ăsta, serios! E sâmbătă!, exclamă Sofia cu ochii în telefon în timp ce Jane își făcea loc la masă.

– Nici noi cu el!, îi răspunse Jane zâmbind.

– Neața, Jane, replică Sofia pufnind ușor din nări, semn că săptămâna care se încheiase nu fusese una tocmai ușoară, în ciuda faptului că tocmai fusese promovată.

– Neața. Vreau și eu țigările, spuse Eva.

Alexandra se amuza, era singura nefumătoare printre ele – un specimen pe cale de dispariție, cum îi plăcea să spună.

– Gata, să trăiți! replică Jane cu voioșie. Deci, Sof, ce se întâmplă?

– Până ajungem la mine, hai să vorbim un pic de domnul Toarna Shot – Înghite Shot. Unde ai plecat cu Patrick după petrecere?

Trei perechi de ochi întrebători erau acum ațintiți către Jane.

– Păi ne-am dus cu mașina până la școala unde am învățat noi. Știți… acolo, în curtea aia, ne-am sărutat prima oară, sub un măr, lângă o bancă, bla bla, spuse Jane un pic rușinată.

Acum, când povestea cu voce tare, i se părea un pic pueril și regizat. Fetele, însă, zâmbeau înțelegător – nu o mai văzuseră de multă vreme pe Jane atât de relaxată.
Totuși, Eva nu se putu abține și spuse râzând:

– Un pic creepy așa, voi, doi adulți în curtea unei școli, în creierii nopții.

– Hai mă, lasă fata în pace, e romantic, replică Alexandra.

– Păi și ce s-a întâmplat? A făcut și el ceva acolo, sub copac? întrebă Sofia.

În acel moment, restul fetelor de la masă pufniră în râs. Sofia roși și începu și ea să râdă.

– Minunată alegere de cuvinte, Sof, spuse Jane. Da, a făcut. Și, deși banca și mărul nu mai sunt, asta nu l-a împiedicat să mă sărute. Și a fost într-un mare fel… dar, evident, trebuia să dea cu bâta în baltă.

– Adică? o întrerupse Eva.

– Adică, în timp ce mă ducea acasă, ne-a oprit poliția și el i-a dat polițistului bani ca să-l lase să plece… Nu mi-a venit să cred…

– Da, aiurea momentul, concluzionă Alexandra. Bine, e patron de bar…ce vrei?

– Hai să nu judecăm acum așa, replică Eva. Poate e un pic rătăcit și are nevoie de ghidare.

– Rătăcit unde? La DNA? spuse Sofia pe un ton răspicat.Detestase acest gen de atitudine dintotdeauna. Nu e ca și cum a omorât pe cineva, dar nu e un semn bun atunci când te sustragi și încalci regulile doar pentru că poți, ce spune asta despre el, chiar și într-o relație?

– Poate așa l-au învățat părinții, interveni Eva.

– Și mai rău atunci, spuse Sofia.

– Ok, dragelor, doar ne-am pupat, nu îl iau de bărbat, spuse Jane ca să aplaneze un pic spiritele inflamate.

– Ce mașină are?, întrebă atunci din senin Eva.

– Un Ford Mustang vintage, nu mă întreba mai mult că știi că nu pot distinge un Trabant de o dubă.

Fetele zâmbeau – așa era Jane, complet lipsită de repere auto.

– Măcar atât, față de domnul Ipohondru, replică Eva.

Jane zâmbi – așa vorbeau acum fetele despre Sebastian. Pentru ele, Sebastian fusese un zeu al ipohondriei și, mai mult, o cooptase și pe Jane în această ”sectă”. Și, deși inițial nu fusese de acord cu ele, dovada din dulapul de medicamente era clară: nimeni n-are nevoie de șapte tipuri diferite de aspirină.

– Și tu ce i-ai zis după ce i-a dat bani polițistului? întrebă Alexandra.

– M-am enervat, îți dai seama. Patrick a fost în Africa să lucreze cu copiii bolnavi. Nu mi-aș fi imaginat așa ceva.

– O fi bipolar, spuse Eva plină de sarcasm, era replica ei standard când specia masculină refuza să se echilibreze perfect, asemeni unui raport financiar bine întocmit.

– Totul mersese așa bine până atunci. Promovarea ta, Sof, petrecerea, apoi mâna lui pe volan, siguranța cu care schimba vitezele, parfumul ăla blestemat și apoi sărutul.

Fetele se uitau cu drag la ea. Înțelegeau perfect acea stare, o trăise fiecare la timpul ei, momentul acela când o persoană, o clipă, indiferent de natura ei, te face să te separi de bâzâitul constant din mintea ta. Totul se liniștește și ești liberă. Alexandra, Eva și Sofia nu aveau de gând să o lase pe Jane să rateze această portiță care i se deschisese, nici măcar pentru lupta anticorupție, cel puțin nu pentru moment.

-S-a supărat când i-ai făcut observație? întrebă Sofia.

– Nu, a părut, mai degrabă, mirat. Ce-i drept, m-a sărutat la plecare, dar nu am mai vorbit de atunci

– Uite, eu cred că, în ciuda acestei dovezi clare de lipsa de busolă, nu e momentul să îi dai cu piciorul. Ai nevoie să uiți și să te simți bine, nu să conduci un maraton de conștiință civică. Ia lucrurile așa cum sunt. E ok sa îți placă de el. Sincer, și mie mi s-a părut interesant, îi spuse Eva.

– Sunt de acord, atât timp cât nu iei lucrurile prea în serios, nu are de ce să te afecteze că nu este la fel de corect ca tine. El e o diversiune. Ține, însă, ochii deschiși, dacă ajunge să fie mai mult, este de lucru cu Patrick și s-ar putea să nu merite efortul, adăugă Sofia.

– Până atunci, însă, poți să îl suni tu, spuse Alexandra făcându-i cu ochiul.

Peste două ore, Jane se afla în apartamentul ei, foindu-se, cu telefonul în mână. Odată ce se hotărî să îi scrie, ecranul telefonului se lumină: mesaj de la Patrick – “Imi pare rău pentru aseară”. Jane zâmbi.

11. Doamna, vagabondul și polițistul

coruptJane îl lăsă pe Patrick să o ia de mână și, acum, mergeau împreună spre ieșire. Abia dacă avusese timp să le anunțe pe fete că pleacă cu el. Nu dorea să le îngrijoreze – codul lor de “amazoane urbane” trebuia respectat în toate situațiile.

Jane pierduse un pic contactul cu solul la atingerea lui Patrick și, deși știa că este chimie pură, se lăsă îmbătată de parfumul lui masculin. Avea palmele fine, de parcă nu muncise nicio zi în viața lui. Ce e drept, Jane nu știa dacă avea experiență în construcții, dar nu îi era greu să îl vadă cărând victorios saci cu ciment sau chiar pe ea.

– Unde mergem?, întrebă Jane stăpânindu-și entuziasmul.

– O să vezi, răspunse el scurt.

Ajunși în parcarea barului, Jane putea să-i aleagă mașina dintr-o mie. Nu se pricepea la ele, abia dacă putea decât să le distingă pe cele scumpe de cele ieftine, dar a lui părea să fie creată după chipul și asemănarea sa: era un Ford Mustang vintage. La volan, Patrick era o priveliște neliniștitoare. Brațul lui conturat perfect, care se sprijinea lejer pe schimbătorul de viteze, încheietura cu un ceas obscen de scump, o făceau să uite că, vreodată, altcineva a făcut-o să sufere, să plângă sau să fie fericită.

Câteva minute mai târziu, se găseau din nou în locul în care începuse totul – în curtea școlii. Niciunul din ei nu mai pusese piciorul aici de ani de zile.

Fără să își spună unul altuia vreun cuvânt, era clar că amândoi căutau același lucru: mărul, banca, locul cu pricina. Însă, surpriză: mărul fusese tăiat, iar de bancă se alesese praful în ultimii 15 ani – acum nu mai era decât un suport de metal ruginit.

– Vezi tu…, începu Jane, așa se întâmplă dacă nu mai învață aici copii din familia ta, care să sponsorizeze întreținerea recuzitei școlare.

– Adică ce vrei să spui cu asta? ripostă Patrick, în timp ce zâmbea cu subînțeles.

Jane râdea cu poftă.

– Eh, hai lasă, că știi și tu la ce mă refer. Nu înțeleg în schimb ce au avut cu bietul măr…

Cât fuseseră colegi, familia lui Patrick avusese grijă de întreaga clădire în care funcționa școala, prin donații și sponsorizări. Nu pentru că el ar fi avut nevoie de ele ca să treacă clasa – era oricum mai inteligent decât majoritatea colegilor lui – ci pentru că săvârșea constant acte de vitejie școlară: chiulea masiv de la materiile ”decretate” de el ca fiind neimportante, își îmbătase colegii în repetate rânduri în incinta școlii iar, o dată, se bătuse cu un alt băiat în sala de sport, după un meci de baschet pierdut la mustață.

Aflați acum față în față, Patrick și Jane nu mai puteau amâna inevitabilul – într-o secundă, el o cuprinse de mijloc și își înlănțui buzele cărnoase cu ale ei. Fără ezitarea de la 15 ani, sărutul lui Patrick era acum ferm, cotropitor. Jane simțea cum trupul ei firav se topea parcă în brațele lui, în timp ce degetele ei lungi se plimbau prin părul lui des și negru. Când buzele li s-au despărțit, s-au uitat unul la altul: amândoi purtau un zâmbet tâmp pe față.

– Hai să mergem, s-a făcut frig, te duc acasă, îi spuse el

În mașină, la căldură, țintuită în scaunul îmbrăcat în piele, Jane începea să realizeze ce se întâmplase. Își puse atunci mâna înghețată peste a lui, iar el întoarse privirea către ea.

– Hei, ochii la drum, nu la mine, îl mustră Jane.

Patrick nu avu timp să îi răspundă, pentru că din spate se auzeau sirenele unei mașini de poliție. Aparent, viteza cu care se întâmplaseră anumite lucruri pentru ei doi în această seară era infinit mai mică decât cea cu care el conducea pe străzile orașului. Patrick opri mașina pe dreapta și, cu o față care părea deja plictisită, deschise geamul.

– Agent subofițer Andrei Bibescu de la Brigada Rutieră, bună seara, actele la control, vă rog.

– Bună seara. Imediat, răspunse el.

Patrick deschise torpedoul, scoase hârtiile și i le întinse polițistului. În momentul în care acesta a deschis certificatul de înmatriculare al mașinii, Jane a văzut cum, cu măiestria unui magician, polițistul a sustras câteva hârtii de bani mari, știind că îi erau destinate.

– Ați depășit limita legală de viteză, dar de data asta o să vă dau doar un avertisment. Să nu se mai întâmple, domnule Golescu. O seară bună, la revedere!

Patrick își luă actele înapoi, închise geamul și porni mai departe. Jane, șocată de ceea ce văzuse, nu știa cum să reacționeze.

– Nu pot să cred că ai făcut asta, trebuia să îți dea amendă, poate chiar să îți ia carnetul.

– Eh, nu-mi spune că tu nu ai făcut-o niciodată. Ce să fac, mă opresc mereu, cred că le place mașina mea, răspunse Patrick crezând că Jane glumește.

– Ei bine, nu am făcut. Și nici nu mă declar impresionată, domnule Golescu, răspunse Jane apăsat.

Patrick își dădea acum seama că, spre deosebire de el, Jane nu se schimbase atât de mult din școală. Ea încă mai era fata care respecta regulile, era punctuală, nu avea niciodată nevoie să copieze, era atentă la ore și mergea în fiecare zi, imediat după școală, direct acasă. Acum Patrick parcă nu se mai recunoștea pe sine, se vedea prin ochii ei și pentru prima oară după multă vreme, se simțea puțin rușinat.

În scurt timp, erau în fața casei ei. Cu ezitare, amândoi s-au aplecat unul spre altul și s-au sărutat din nou – circumstanțele erau însă complet diferite – un sărut cumva umbrit de apariția forțelor de ordine mituite prea ușor. Patrick era acum un bărbat în toată firea, dar care încă se mai sustrăgea mai mult sau mai puțin subtil din situațile inconfortabile.

10. Întâmplarea face…

serendipity 3 memaTrecuse o săptămână de la întâlnirea cu Patrick.

Pentru Jane, nimic nu reușea să știrbească amintirea acelei revederi complet neașteptate.

Jane știa că e naiv să se poarte așa, trecutul lor părea dintr-o altă viață, se mai cunoșteau acum oare? Avea, însă, sentimentul că ceva diferit era pe cale să se întâmple. Poate erau ovarele ei, care își cereau, în sfârșit, tributul reproductiv, poate singurătatea sau poate, pur și simplu, era el.

Patrick fusese mereu altfel, de când erau copii: băiatul acela care îți deschidea ușa, care nu credea că cititul e doar pentru fete, căpitan al echipei de baschet, fumător de prea devreme – de fapt, prima țigară tot cu el o fumase, în spatele școlii, undeva într-un loc nesanitar – băiatul acela care nu se lăuda când reușea să pupe o fată sau să îi dea jos bluza. De fiecare dată explica: “Ce mă, eu sunt figurant?”

Pe vremea aceea, Patrick purta niște ochelari cu rame urâte, pe care Jane îi ștersese, de multe ori, de aburii iernii, atunci când el avea grijă să nu fie săpunită de restul băieților. Pe el îl respectau, era “bazat”, era “cool”.

Nu fuseseră niciodată un cuplu, nici măcar în accepțiunea vârstei de 14-15 ani. Fuseseră mereu ”prieteni”, colegi de bancă pentru doi ani și, sub mărul din curtea școlii, în ultima vară înainte de liceu, acel prim sărut stângaci, dar cumva de neuitat.

Iar apoi, nimic. A venit vacanța, el promisese că vor mai vorbi, dar vara se lăsă fără niciun semn de la el, apoi liceul, apoi facultatea- când îl întâlnise întâmplător pe stradă, după admitere – apoi viața reală.

În postările de pe Facebook ale altor prieteni, Patrick era mereu rebel, înconjurat de fete, dar, cumva, singur. Era mereu pe drumul lui, care îl condusese, în ultimul an de facultate, pe tărâmul Africii, unde făcuse voluntariat pentru copiii infectați cu HIV.

Un fost coleg de generală îi spusese atunci:

– Bă, Patrick ăsta e nebun, a plecat în Africa așa, pur și simplu!

– Dar ce, Africa e cumva pentru nebuni? replicase atunci Jane, cumva mândră că Patrick nu dezamăgise, nu se conformase.

Iar acum, ar fi vrut să îl vadă din nou, dar era oarecum descurajată că nu dăduse niciun semn. Oare nu mai avea numărul ei? Nu și-l schimbase din generală…

În timp ce Jane contempla acest aspect ”existențial”, șirul gândurilor fu întrerupt de soneria telefonului:

– Alo? Ce faci, măi, iar nu răspunzi la telefon? o întrebă Alexandra răspicat.

– Eram în ședință…

– Ok, ieșim la opt jumate, avem rezervare, îți dau adresa, îmi scapă numele, vezi că Sofia nu știe nimic. Ne vedem cu toții să îi sărbătorim promovarea, în sfârșit o să aibă și ea o viață!

Jane zâmbi, Sofia aștepta promovarea asta de un an, aproape se mutase la serviciu, în timp ce Ștefan, logodnicul ei, era terifiat că vor ajunge să se cunune la birou.

Jumătate de oră mai târziu, Jane era la adresa cu pricina și… surprize, surprize: fără să știe exact cum, ajunsese în fața barului lui Patrick. “Cum de nu ți-ai amintit adresa? Proasto!”, își spuse încet în barbă. Gașca era deja înăuntru, mai puțin Sofia.

– Ăsta e barul lui, de ce nu mi-ai zis? o mustră Jane pe Alexandra.

– Al cui?

– Al lui Patrick, spuse Jane printre dinți.

– A, Patrick, ăla drăguț… de la școală! exclamă Alexandra în gura mare.

Și uite cum, din spatele ei se întoarse chiar omul în persoană – Jane încremeni. Cu un zâmbet ștrengar afișat pe față, Patrick spuse:

– Doar drăguț? Hai mă… aveai o părere mai bună într-a opta.

Alexandra zâmbea ca o candidată la președinție, în timp ce Jane rămăsese cu gura întredeschisă, așteptând parcă reluarea de la televizor, ca să se convingă că această scenă tocmai avusese loc.

– Alexandra, îmi pare bine.

– Patrick… și mai bine, veni răspunsul.

– Sorry, răspunse Jane, ea e prietena mea, Alexandra…

Făcu apoi runda de prezentări, Ștefan îl studia atent: avea loc ”marea adulmecare”. Patrick părea însă de neatins, zâmbitor și ospitalier – doar erau pe teritoriul lui. Jane îl puse la curent cu motivul pentru care se aflau în barul lui și, desigur, el hotarî că promovarea Sofiei, pe care nu o cunoștea, trebuia sărbătorită într-un mare fel. Shot-uri după shot-uri, șampanie, muzică.

Tot grupul era vrăjit: promovata serii renunțase la scepticismul care o caracteriza și nu contenea să îi arunce ocheade cu subînțeles lui Jane, în timp ce Alexandra deja făcea planuri de nuntă, iar Eva se manifesta nestingherită pe ritmul latino care răsuna în boxe. Părea că Patrick fusese mereu unul dintre ei. Desigur, verdictul avea să vină.

Mult după ora patru a dimineții, masa gălăgioasă începuse să se retragă. Jane ramăsese iar singură cu Patrick.

– Urma să te sun, să știi, dar e ok că ai venit să mă vezi, îi spuse el pe un ton sigur, dar jucăuș.

Jane era pregătită să explodeze, cât tupeu! Își aduse, însă, imediat, aminte că așa era el – plin de calități și de el. Când erau copii, avea mereu replici dezarmante, care erau chiar menite să te șocheze, aproape că aveai senzația că îi plăcea să vadă oamenii dezbrăcați de orice mască, cu toate intențiile pe față…

– Hmm, văd că pasiunea ta pentru dezarmare nu s-a schimbat. Spune-mi, iar o să arunci replici din astea și apoi o să fugi ca un iepuraș? Hai, că nu sunt așa amenințătoare, am doar 1,65, mă rog, 1,77 cu tocurile astea, îi spuse Jane cu un zâmbet șiret, micșorând și mai mult spațiul dintre ei.

Avea și ea acum replici la ea, nu numai el.

Patrick nu mai avea altă alternativă decât să îi inspire mireasma și să spună:

– Am fost de rahat, încă îți știu numărul pe de rost.

– Știu, răspunse ea.

Aiurea, doar nu avea să își recunoască surprinderea.

– Hai cu mine, îi spuse el, la fel cum o îndemnase în acea vară, de mult. Jane îl urmase atunci ca o fetiță curajoasă, acum era, însă, o femeie cu multe lucruri de pierdut…

9. ”Casablanca” de împrumut

FotorCreated90– Dintre toate barurile din oraşul ăsta, ai intrat exact în al meu, fuseseră primele cuvinte ale lui Patrick.

Nu se mai ţineau în braţe, dar acum, el îşi pusese mâinile pe umerii ei, de teamă parcă să nu o piardă din nou.

– Ne întâlnim întâmplător după atâta timp şi prima ta replică e una din Casablanca? răspunse Jane amuzată. Hai, poţi mai bine de atât…

Şi încă cum. Patrick, băiat de familie bună, cu prenume scump şi aşteptări elitiste, răzbunase pretenţiile părinţilor deschizâdu-şi un bar şi renunţând la universitate în ultimul an de studiu. “Inteligenţa nu stă în vreo diplomă de la vreo instituţie pretenţioasă sau în vreun nume de familie”, cel puţin asta era varianta lui.

Așezați la bar, comanda veni pe cât de repede, pe atât de natural:

– Nic, fă-ne câte un Casablanca, te rog. Domnișoara e cinefilă.

Barmanul se uită puțin întrebător la ei și se apucă de treabă. Jane și-a oprit privirea, pentru o clipă, la el. Fața lui se întrezărea din spatele unei șuvițe de păr cârlionțat, ușor roșcat, în timp ce mâinile lui cu degete scurte și ușor grăsuțe învârteau rapid sticlele din spatele tejghelei.

Când două pahare pline cu o licoare colorată au fost puse în fața lor, Jane ridică privirea și se uită suspicios la recipient, părea un experiment chimic. Fără  să aștepte întrebarea, Patrick răspunse :

– Nu întreba ce e în el, gustă.

Jane se conformă ca o elevă conștiincioasă și ridică paharul – pentru prima dată în viaţa lor, ciocneau un pahar de băutură împreună, fiind legal îndreptățiți să facă asta.

Ea dădu aprobator din cap, apoi scoase tacticos o ţigară din pachetul aflat pe bar şi, până să o aprindă, ochii lui începuseră să se plimbe pe degetele ei, căutând o verighetă, un inel de logodnă, ceva, orice.

– Te-ai măritat? veni imediat întrebarea.

Jane începuse deja să râdă, în timp ce gândul îi zburase către Sebastian. Fusese singurul care o făcuse să se gândească la această posibilitate până acum.

– Nu. Pe tine nici nu te mai întreb. Presupun că ești rebel în continuare.

– Da, întotdeauna… doar mă știi pe mine.

Jane se întreba dacă într-adevăr așa era, când el a continuat abrupt:

– Noroc că a scăpat sor-mea turma. S-a căsătorit acum doi ani şi are deja un copil.

Jane s-a uitat atunci la el și, cuprinsă de o nostalgie profundă, îi spuse:

– O, Doamne, Patrick, eşti unchi…cum a  trecut timpul…

Ce-i drept, erau departe de şcoala generală, de careul unde se văzuseră prima oară, de banca în care stătuseră împreună şi de curtea unde se sărutaseră.

Două ore mai târziu, pierduţi în amintiri, glume proaste şi sentimente noi, Patrick o conducea către ieşire. Afară încă ploua.

Înainte ca ea să se urce în taxi, s-a întors către el şi, într-o clipă, i-a simţit din nou braţele în jurul ei. Pentru câteva secunde au stat aşa, faţă în faţă, ea pierdută în ochii lui verzi – cu lentile de contact cu tot.

– Acum ştii unde să mă găseşti. Poate mai ieşim la joacă şi altă dată.

 

8. Zece ani mai tarziu

pe bancaEra o seară de sâmbătă, ploioasă şi rece. În timp ce se uita în oglinda toaletei, la tenul ei încă perfect, dar care părea că pregăteşte cumva apariţia primelor riduri, Jane realiza cât de mult au contribuit toate lucrurile neînsemnate din viaţa ei la ceea ce ea era azi.

Îi părea rău că a pierdut multe dintre ele sau că s-a simţit cumva încolţită de împrejurări să renunţe la lucruri care o făceau pe ea…ea.

Seara nu se anunţa a fi una mai mult decât banală, dar viaţa ştie să surpindă mai bine ca oricine.

Când a intrat pe uşa localului, mai degrabă să se ferească de vremea vitregă de afară, un sentiment prea familiar şi de mult uitat părea să se materializeze la una dintre mesele ocupate şi destul de gălăgioase.

Erau doar nişte copii atunci când se cunoscuseră şi, deşi crescuseră împreună, minţile le rămăseseră la fel de infantile chiar şi ultima dată când se văzuseră, în urmă cu mai bine de zece ani. Atracţia a apărut aproape instant, ca un magnet privirea lui Patrick s-a ridicat spre ea. Jane stătea în uşă, înmărmurită, de parcă văzuse o stafie. Era, probabil, mai real ca niciodată.

Într-o clipă, Patrick se ridică de la masă şi se îndrepta uimit spre ea. Toată gălăgia din jurul lor părea că se oprise, ținându-și răsuflarea, pentru momentul în care s-au luat în braţe. Deşi era atât de vechi, un sentiment uimitor de firesc i-a cuprins pe amândoi şi aveau nevoie de încă un deceniu ca să recupereze pentru timpul pierdut.

Aşezaţi la bar, departe de ochii curioşilor care urmăriseră întreaga scenă, Jane descoperea cum bărbatul din el îşi făcuse loc printre manualele şcolare, orele de sport şi iubirile adolescente. Băiatul de altă dată, care o învăţase să sărute, nu mai era acolo.

Se uitau unul la altul cu alţi ochi şi cărţile aflate pe masă nu mai cântăreau aşa puţin ca altă dată. Deveniseră adulţi, puteau să facă lucruri la care copiii din ei nici nu îndrăzneau să viseze. Un pahar de vin bun, o cină elegantă, o relaţie pasageră sau nu.

Totul era pentru ei o posibilitate mai valoroasă decât fusese vreodată poate, cu alţi oameni.