11. Doamna, vagabondul și polițistul

coruptJane îl lăsă pe Patrick să o ia de mână și, acum, mergeau împreună spre ieșire. Abia dacă avusese timp să le anunțe pe fete că pleacă cu el. Nu dorea să le îngrijoreze – codul lor de “amazoane urbane” trebuia respectat în toate situațiile.

Jane pierduse un pic contactul cu solul la atingerea lui Patrick și, deși știa că este chimie pură, se lăsă îmbătată de parfumul lui masculin. Avea palmele fine, de parcă nu muncise nicio zi în viața lui. Ce e drept, Jane nu știa dacă avea experiență în construcții, dar nu îi era greu să îl vadă cărând victorios saci cu ciment sau chiar pe ea.

– Unde mergem?, întrebă Jane stăpânindu-și entuziasmul.

– O să vezi, răspunse el scurt.

Ajunși în parcarea barului, Jane putea să-i aleagă mașina dintr-o mie. Nu se pricepea la ele, abia dacă putea decât să le distingă pe cele scumpe de cele ieftine, dar a lui părea să fie creată după chipul și asemănarea sa: era un Ford Mustang vintage. La volan, Patrick era o priveliște neliniștitoare. Brațul lui conturat perfect, care se sprijinea lejer pe schimbătorul de viteze, încheietura cu un ceas obscen de scump, o făceau să uite că, vreodată, altcineva a făcut-o să sufere, să plângă sau să fie fericită.

Câteva minute mai târziu, se găseau din nou în locul în care începuse totul – în curtea școlii. Niciunul din ei nu mai pusese piciorul aici de ani de zile.

Fără să își spună unul altuia vreun cuvânt, era clar că amândoi căutau același lucru: mărul, banca, locul cu pricina. Însă, surpriză: mărul fusese tăiat, iar de bancă se alesese praful în ultimii 15 ani – acum nu mai era decât un suport de metal ruginit.

– Vezi tu…, începu Jane, așa se întâmplă dacă nu mai învață aici copii din familia ta, care să sponsorizeze întreținerea recuzitei școlare.

– Adică ce vrei să spui cu asta? ripostă Patrick, în timp ce zâmbea cu subînțeles.

Jane râdea cu poftă.

– Eh, hai lasă, că știi și tu la ce mă refer. Nu înțeleg în schimb ce au avut cu bietul măr…

Cât fuseseră colegi, familia lui Patrick avusese grijă de întreaga clădire în care funcționa școala, prin donații și sponsorizări. Nu pentru că el ar fi avut nevoie de ele ca să treacă clasa – era oricum mai inteligent decât majoritatea colegilor lui – ci pentru că săvârșea constant acte de vitejie școlară: chiulea masiv de la materiile ”decretate” de el ca fiind neimportante, își îmbătase colegii în repetate rânduri în incinta școlii iar, o dată, se bătuse cu un alt băiat în sala de sport, după un meci de baschet pierdut la mustață.

Aflați acum față în față, Patrick și Jane nu mai puteau amâna inevitabilul – într-o secundă, el o cuprinse de mijloc și își înlănțui buzele cărnoase cu ale ei. Fără ezitarea de la 15 ani, sărutul lui Patrick era acum ferm, cotropitor. Jane simțea cum trupul ei firav se topea parcă în brațele lui, în timp ce degetele ei lungi se plimbau prin părul lui des și negru. Când buzele li s-au despărțit, s-au uitat unul la altul: amândoi purtau un zâmbet tâmp pe față.

– Hai să mergem, s-a făcut frig, te duc acasă, îi spuse el

În mașină, la căldură, țintuită în scaunul îmbrăcat în piele, Jane începea să realizeze ce se întâmplase. Își puse atunci mâna înghețată peste a lui, iar el întoarse privirea către ea.

– Hei, ochii la drum, nu la mine, îl mustră Jane.

Patrick nu avu timp să îi răspundă, pentru că din spate se auzeau sirenele unei mașini de poliție. Aparent, viteza cu care se întâmplaseră anumite lucruri pentru ei doi în această seară era infinit mai mică decât cea cu care el conducea pe străzile orașului. Patrick opri mașina pe dreapta și, cu o față care părea deja plictisită, deschise geamul.

– Agent subofițer Andrei Bibescu de la Brigada Rutieră, bună seara, actele la control, vă rog.

– Bună seara. Imediat, răspunse el.

Patrick deschise torpedoul, scoase hârtiile și i le întinse polițistului. În momentul în care acesta a deschis certificatul de înmatriculare al mașinii, Jane a văzut cum, cu măiestria unui magician, polițistul a sustras câteva hârtii de bani mari, știind că îi erau destinate.

– Ați depășit limita legală de viteză, dar de data asta o să vă dau doar un avertisment. Să nu se mai întâmple, domnule Golescu. O seară bună, la revedere!

Patrick își luă actele înapoi, închise geamul și porni mai departe. Jane, șocată de ceea ce văzuse, nu știa cum să reacționeze.

– Nu pot să cred că ai făcut asta, trebuia să îți dea amendă, poate chiar să îți ia carnetul.

– Eh, nu-mi spune că tu nu ai făcut-o niciodată. Ce să fac, mă opresc mereu, cred că le place mașina mea, răspunse Patrick crezând că Jane glumește.

– Ei bine, nu am făcut. Și nici nu mă declar impresionată, domnule Golescu, răspunse Jane apăsat.

Patrick își dădea acum seama că, spre deosebire de el, Jane nu se schimbase atât de mult din școală. Ea încă mai era fata care respecta regulile, era punctuală, nu avea niciodată nevoie să copieze, era atentă la ore și mergea în fiecare zi, imediat după școală, direct acasă. Acum Patrick parcă nu se mai recunoștea pe sine, se vedea prin ochii ei și pentru prima oară după multă vreme, se simțea puțin rușinat.

În scurt timp, erau în fața casei ei. Cu ezitare, amândoi s-au aplecat unul spre altul și s-au sărutat din nou – circumstanțele erau însă complet diferite – un sărut cumva umbrit de apariția forțelor de ordine mituite prea ușor. Patrick era acum un bărbat în toată firea, dar care încă se mai sustrăgea mai mult sau mai puțin subtil din situațile inconfortabile.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s