21. La plantat, cu americanii

cearta 1Cu un creion roşu în mână, aplecată peste oglindă, Jane crea un contur perfect al buzelor ei, ţinându-şi respiraţia, de parcă viaţa ei depindea de asta. Un pic de ruj roşu, apoi fixer pentru întregul machiaj – acum de-a dreptul perfect – urmat de o ultimă privire în oglindă şi era gata de ieşit în oraş. Îşi îmbrăcase rochia neagră, cumpărată cu trei zile înainte, special pentru această ocazie, pantofii stiletto cu toc de 12 centimentri – şi ce dacă afară era viscol? “Am un date şi un plan”, îşi spuse Jane în gând. Patrick urma ca, în această seară, să îi cunoască prietenii, în mod oficial.

Duminica trecută, în timp ce pregăteau micul dejun în apartamentul lui, care devenise un teritoriu familiar pentru Jane, aceasta se întorsese spre el şi îi spuse, în timp ce manevra, puţin ameninţător, polonicul cu care turna pancakes-urile în tigaie.

– Ce-ar fi să ieşim cu toţii sâmbăta viitoare? Poţi să le cunoşti şi tu pe fete…aşa oficial.

– Vrei să zici ele pe mine, mai degrabă, nu? răspunsese Patrick atunci.

– Eh, hai dragă, că nu eşti aşa interesant, spuse Jane şi pufni în râs. Serios acum, ar fi drăguţ să ieşim, nu?

– Da, sigur. Sâmbătă sunt numai al vostru.

Acum, în ziua cu pricina, Jane era gata de o seară perfectă. Îi plăcea de Patrick şi, pentru ea, era esenţial ca şi “fetele ei” să îşi dea aprobarea. Mai ales Sofia, care era o persoană foarte tranşantă. Patrick era, pentru ea, mai mult un băiat “răsfăţat şi snob”. “Bine măcar că face voluntariat, îi plac animalele şi ştie ce-i aia literatură”, spunea ea de fiecare dată, imediat dupa ce enumera acele defecte –“Poate mai are o şansă să fie băiat bun”.

“Bun, acum să contactam infractorul”, îşi spuse Jane zâmbind, în timp ce unghiile ei lungi se loveau de ecranul telefonului. Fiind nevoită să repete operaţiunea a treia oară, pentru că Patrick nu răspundea, Jane începea să devină puţin neliniştită şi acidă. „Te pomeneşti că o fi adormit şi nu aude telefonul”, îşi spunea ea încercând să rămână calmă. În timp ce gândea asta, un Patrick somnoros răspunse cu o voce groasă venind, probabil, de sub o pernă:

– Alo…da?

– Hei, ce faci, dormeai? spuse Jane pe un ton puţin acid, dar vesel. Îmi pare rău că te-am trezit…

– Hei…da, mă luase somnul.

– Dar acum te-ai trezit şi o să fii gata până când voi trece eu să te iau într-un taxi, nu-i aşa? continuă Jane.

– Ah, da… trebuia să ieşim cu prietenii tăi, nu? Trebuie să vin şi eu neapărat? Afară cam viscoleste, e frig… Plus că eu mâine plec…

– Unde pleci? Întrebă Jane scurt. Era deja enervată.

– Nu ţi-am zis? Mă duc să ajut la conservarea unei specii de tuia, care e pe cale de dispariţie. E un eveniment de voluntariat ţinut de nişte americani la o pepinieră în afara oraşului. O să plec mâine dimineaţă şi o să stau vreo trei zile. Cred. Nu vrei să te duci tu cu fetele în seara asta şi o lăsăm pe altă dată cu ieşitul? spuse Patrick cu o seninătate care lui Jane îi trimitea fiori pe şira spinării.

– Şi mie când aveai de gând să îmi spui? Aparent niciodată, dacă nu te sunam eu să mergem împreună, te aşteptam la restaurant până ni se lungeau urechile de foame? În timp ce tu dormeai liniştit acasă?

– Eh, hai nu exagera şi tu acum… sigur nu murea nimeni de foame, răspunse el ironic.

– Ştii ceva? Ia du-te tu şi plantează tufănele cu americanii tăi şi lasă-mă pe mine în pace! Îi răspunse Jane scurt şi închise telefonul.

Ştia că poate era prematur să se poarte aşa, dar aşa simţea ea acum. Nu mai avea de gând să se scuze pentru lucrurile pe care şi le dorea de la bărbatul de lângă ea. Cumva, cuvintele lui Patrick de la telefon, tonul vocii, ironia, nepăsarea, îi aduceau aminte de Sebastian. Pentru o clipă, avu senzaţia că oricât de mult se va îndepărta de relaţia lor, de mult apusă, Sebastian va fi mereu undeva acolo, în fundal, încercând să îi sufle în ceafă. Îşi dădea seama că mai avea mult până când va reuşi să fugă suficient de departe de el.

În secunda următoare, telefonul aflat încă în mâna ei dreaptă începu să vibreze – taxiul era în faţa blocului, iar fetele o aşteptau.

 

Advertisements

20. Amazoanele, vinul și bărbații

491Camera era amenanjată în stil shabby chic cu nuanțe de gri-albastru și alb. Jane se uita împrejur cu admirație, Eva reușise să facă din noul ei apartament un mic paradis feminin, cu predispoziții serioase la pete.

– Știi că totul în această cameră o să se murdărească într-o săptămână? spuse Jane zâmbind.

– Nu și dacă vă îmbrac în costume de protecție, răspunse Eva râzând.

– Să nu contaminăm locul ”crimei”, zise Jane chicotind. Acum trebuie să găsești pe cineva cu care să săvârșești fapta, adăugă Jane cu o expresie de complice.

– A mers bine weekend-ul cu Patrick, să înțeleg? Ești plină de subînțeles, spuse Eva.

– Îţi povestesc, dar stai să ajungă și restul fetelor.

Alexandra și Sofia nu se lăsară mult așteptate. Câteva minute mai târziu, pe canapeaua cu flori violet închis, trei perechi de picioare se lăfăiau desculțe, în timp ce Jane, așezată turceşte pe podea, încerca să deschidă o sticlă de Prosecco.

– Așa, gata! Am deschis băutura de fete! zise Jane râzând.

Nu era un fan al băuturilor slabe, întotdeauna preferase tăria. Îi plăcea, însă, să deschidă sticlele de spumant pentru fete, doar erau până la urmă “fetele ei”, și asta îi dădea un sentiment unic de căldură și mulțumire.

– Să ciocnim, zise Alexandra. Pentru Eva și noul ei apartament fabulos!

Cuvintele ei se însoțiră de sunetul cristalin al paharelor – ”Amazoanele” erau oficial în sesiune.

– Ok, începem cu Sofia şi nunta, apoi Alexandra are să ne spună și ea ceva, apoi urmezi tu Jane, spuse Eva ridicând sugestiv din sprâncene.

– Da, să trăiți ! Mamă, ce organizată ești, răspunse Jane.

– Sunt contabil, zise Eva zâmbind.

Toate privirile erau acum ațintite către Sofia.

– Ce sa vă zic? Nu mai pot să vorbesc despre nunta asta, vă rog, spuse Sofia oftând.

– Sof, trebuie să vorbești despre asta. Ștefan e îngrijorat, ne-a spus că nu te odihnești bine noaptea, spuse Alexandra pe un ton matern.

– Nu am timp, efectiv, stau câte 10 ore în medie la birou, iar evenimetul ăsta parcă este o hidră – îi tai un cap și crește altul. Credeam că am trecut peste ce era mai greu după ce am stabilit locația. Dar evident că nu. Tipa cu florile zice că îmi face ce vreau eu, dar când i-am zis ce vreau mi-a refuzat aproape fiecare floare din buchete. Atunci i-am zis să îmi zică ea cum poate să le facă – ”A, nu doamnă, să hotărâți dumneavoastră”. Pe bune?! zise Sofia complet indignată.

– Nu poți să îți cauți altă persoană? întrebă Jane.

– Ba da, dar e deja a treia cu care am problema asta. Ăia cu muzica vor o căruță de bani și nu vor să cânte hore. Adică, serios nici eu nu sunt această divă a muzicii populare, dar nuntă fără hora miresii? Și acum trebuie să căutăm alții. Iar toate lucrurile astea le facem în weekend, pentru că nu avem când altcândva și eu nu mai am timp de nimic. Ca să vin aici, l-am lăsat pe Ștefan să îmi sorteze chiloții de spălat, pentru că mai aveam un pic și mergeam fără la birou, adugă Sofia plină de frustrare.

– Nu cred că asta i-ar fi displăcut lui Ștefan, zise Eva vrând să destindă atmosfera.

Sofia zâmbi.

– Vrei să vorbesc cu Patrick, poate ne recomandă el o formație mai de Doamne-ajută? întrebă Jane.

– Da, chiar te rog, răspunse Sofia. Și cu Patrick? întrebă aceasta arcuindu-și sugestiv sprâncenele.

– Stai că ajungem și acolo. Mai întâi să terminăm cu nunta ta, zise Jane zâmbind.

– Nu ai vrea un organizator de nunți? întrebă brusc Alexandra. Am eu pe cineva și îmi datorează un favor, pot să scot un preț bun. Ce zici? adugă ea întinzându-și picioarele lungi peste cele ale Evei, care mormăi dezaprobator.

– Întreabă, în momentul ăsta sunt dispusă să încerc orice. În fine, hai să trecem la Alexandra. Vreau subiecte ‘juicy’, spuse Sofia cu ochii plini de speranță, ca ai unui copil care se uită la o vată de zahăr uriasă.

– Alexandra, te rugăm! o îndemnă Eva.

– Știți evenimentul pe care l-a organizat revista săptămâna trecută? Acela pentru care m-am certat cu cei de la catering că voiau să îmi facă aperitivul cu niște măsline anemice și urâte. Le-am zis că așa ceva..

– Să mănânce la mama lor acasă! o întrerupse Jane izbucnind în râs împreună cu Eva și Sofia.

– Nu râdeți, este foarte serios! spuse Alexandra ușor contrariată.

– Înțelegem asta, dar totuși treci la subiect, zise Jane.

Alexandra avea o abilitate extraordinară de a transforma o poveste de cinci minute într-una de jumătate de oră. Sutele de detalii pe care putea să și le amintească le uimeau mereu pe Jane și pe fete. Fără îndoială, o făceau foarte bună la job-ul ei. Însă, într-o încăpere cu patru femei cu lucruri de povestit, timpul nu putea fi niciodată îndeajuns.

– Bine, bine, zise Alexandra uşor dezamăgită. Numele lui este Robert Alexandrescu, CEO al corporației media care ar vrea să ne cumpere revista.

– Wow! La asta nu mă așteptam, spuse Eva, luând o înghițitură strașnică de vin spumant.

– Ok. Cum te-a abordat, câți ani are, stare civila și zodie? întrebă Eva foarte factual.

– Eram în fața oglinzii de la garderobă și îmi aranjam dunga de la ciorapi, când văd un bărbat înalt, în costum, trecând pe lângă mine și spunându-mi : “Priveliștea aceasta nu are nevoie de ajustare”. zise Alexandra roșind.

Jane rămăsese cu gura căscată. Trebuia să recunoască că era o replică bună, siropoasă, dar bună. Sigur…  cine ar fi putut să spună nu trupului svelt al Alexandrei și ciorapilor ei cu dungă?

– Este vărsător, divorțat și are… 45 de ani.

– Bun așa, zise Sofia.

– Ce e fetelor, vrem să vedem dacă există speranță pentru specia masculină o dată ce au trecut de vârsta critică, de 5 ani? zise Jane zâmbind.

Fetele începură să râdă. Jane era adesea ironică, dar parcă întâmplările recente din viața ei o făcuseră și mai caustică mai ales la adresa bărbaților – revederea cu Patrick nu știrbise asta, încă.

– Stați că mai am de povestit, zise Alexandra.

După încă patruzeci de minute de detalii, fetele și Jane erau convinse că Alexandra avea să se avânte în direcţia acestui Robert, cu inima deschisă și visele pe masă – exact așa cum era ea. Jane spera ca, de data aceasta, lucrurile să iasă bine pentru prietena ei.

– Haide, acum zi-ne de Patrick, îi spuse Alexandra lui Jane.

– Da, spune-ne cum a fost cu ‘micul infractor’, adăugă Sofia cu subînțeles.

– Nu e infractor, doar îndoitor de legi, zise Jane roșind.

– E clar, a fost bine, adugă Alexandra cu un zâmbet uriaș pe față.

– Deci te poți “baza” pe el? întrebă Eva cu și mai mult subînțeles.

Era limpede că vinul le dezlegase limbile de tot și era timpul pentru picanterii și detalii logistice. Jane le împărtăşi fetelor, ca întotdeauna, cu ușurință. Ele erau seiful ei cu secrete.

– Concluzia: a fost bine! zise Sofia, aprinzându-și țigara.

– Ca o Cola rece cu gheață într-o zi de vară toridă, adugă Jane mușcându-și buza.

-Cu un posterior drăguț! adăugă Eva.

Jane şi fetele râdeau din nou. Sunetul telefonului lui Jane le întrerupse, pe ecran se afișa numele lui Teodor. Jane răspunse și îl puse pe speaker.

– Ce faceți, femei? răsună glasul inconfundabil al lui Teodor.

– Bine! răspunseră toate în cor.

– Ce faci, nu mai vii?

– N-am cum. Mi s-a crăpat o țeavă și îmi curge apă în casă. Acum păzesc instalatorul să o repare. E de mirare că a venit la ora asta.

– Numai ție putea să ți se întâmple asta, zise Sofia în telefon.

– Da, știu. Eu însă nu vreau să vorbesc despre instalatorul meu, ci despre “instalatorul” lui Jane, spuse Teodor, spiritual ca întotdeauna.

– Voi ignora aceast clişeu pe care l-ai creionat, spuse Jane râzând.

– Clișeu, ne-clișeu, a fost bine?

– Daaaa! răspunseră Jane și fetele la unison.

– Așa, răspundeți toate! Saracu’ băiat… nici nu știe ce-l așteaptă, zise amuzat Teodor.

– Ei niciodată nu știu, dar noi da! adăugă Jane râzând.

 

19. Păcatul neoriginar

munte 1Vineri seară, sfârşit de program. „Ce bine că s-a terminat săptămâna asta”, îşi spuse Jane în gând, în timp ce îşi aduna lucrurile de pe birou şi le arunca în geantă. O dureau picioarele din cauza pantofilor cu toc, iar bluza de mătase de pe ea se şifonase şi o deranja. Un singur gând o mai putea face acum fericită: ea, întinsă pe canapeaua confortabilă din sufrageria ei, cu un bol de floricele în braţe şi cu un film bun pe ecranul televizorului.

Câteva minute mai târziu, Jane ieşea pe uşa clădirii. Câțiva colegi din birou erau în jurul ei, unii mai veseli ca alţii – doar era vineri.

În parcarea din față, Jane rămase, însă, înmărmurită. Se oprise în loc şi nu îi venea a crede ce vedea.

Patrick stătea în faţa ei, rezemat de maşină, cu braţele încrucişate şi cu o privire plină de satisfacţie.

– Ce faci aici? Trebuia să ne vedem cumva? întrebă Jane.

– Nu, m-am gândit să te răpesc, răspunse el, în timp ce o strângea în braţe.

– Aoleu, şi unde o să mă duci? îi spuse Jane râzând.

– O să te „sechestrez” într-o cabană, undeva unde nu o să te poată găsi nimeni…niciodată! zise Patrick şi pufni în râs. Sper că nu ai planuri mari pentru acest weekend, mi-am permis să fac eu unele pentru noi. Mergem la munte, continuă el.

Jane se uită la el lung, avea lucruri stabilite pentru weekend: urma să își organizeze dulapul, să dezghețe frigiderul și să doarmă în pijamaua ei flaușată cu Mickey Mouse. Spontaneitatea lui Patrick era însă binevenită, trecuse prea multă vreme de când se lăsase purtată de val.

– Bine. Accept, dar trecem mai întâi pe la mine să îmi iau nişte lucruri.

În mai puţin de o jumătate de oră, Patrick stătea cuminte pe canapeaua din sufrageria ei, în timp ce aceasta încerca să adune, într-o geantă, toate cele de trebuinţă unui weekend la munte. În baie, Jane făcu trecerea în revistă a trusei de baie și a stării ei cosmetice la modul general: machiajul doar un pic de retușat, părul proaspăt spălat și epilare recentă.

– ..sunt gata. Hai să mergem, domnule Golescu! spuse Jane, în timp ce stătea în pragul uşii dormitorului, parcă puţin chinuită de greutatea bagajului.

Patrick se ridică, îi luă geanta din mână şi se îndreptau către maşină. Două ore mai târziu, timp în care au discutat câte-n lună şi în stele, s-au răsfăţat cu mâncare de la McDrive şi, la un moment dat, ca să-şi aducă aminte de copilărie, jucaseră „Ce încape într-un geamantan?”, Patrick şi Jane ajunseseră la destinaţie.

În timp ce el parca maşina pe o zăpadă fermă, care scârţâia sub roţi, Jane aruncă o privire pe geam: brazii, pudraţi cu zăpadă, arătau ca nişte prăjituri, aşezate de jur-împrejurul unei cabane de munte, ce părea ruptă dintr-un film american.

– Unde suntem? A cui e casa asta? veni imediat întrebarea.

– Este a familiei, cred că ţi-am mai povestit de ea când eram mai mici. Aici îmi petreceam eu toate vacanţele şi tot aici am învăţat să schiez, răspunse Patrick.

În casă, Jane se simţea ca într-o altă lume. Toate probleme ei de la birou, deadline-urile, Sebastian şi facturile neplătite păreau acum foarte mici şi îndepărtate.

În faţa şemineului, cu un pahar de vin bun în mână, Jane şi Patrick începeau să îşi dea seama câte lucruri aveau în comun: amândoi iubeau animalele şi erau nişte copii mari la vederea unui căţel sau a unui pisoi, amândoi urau alarma telefonului dimineaţa, iubeau mâncarea bună, indiferent de numărul de calorii, ciocolata şi îngheţata de vanilie. Pentru Jane, imaginea lui Patrick, în acea casă, în faţa ei, ţinând un pahar de vin în mână şi în braţe pe ea, îi producea un sentiment de liniște, interzis ei de multă vreme. Îşi dorea să nu îl piardă cu niciun preţ, aşa că şi—a întors capul şi l-a sărutat.

Mâinile lui în părul ei, care coborau uşor către gât, sărutul acela aproape ameţitor, o făceau pe Jane să îşi dorească să se predea cu totul lui. Ea se întoarse atunci către el şi, într-o secundă, cu o mişcare continuă şi deloc timidă, îl aşeză pe Patrick între ea şi covorul pe care stăteau acum întinşi. Acesta o sărută atunci cu o forţă pe care Jane nu o mai resimțise până acum din partea lui şi o trase uşor către el. Mâinile lui ajunseseră acum sub bluza ei şi îi căutau încuietoarea sutienului. Jane se ridică şi, cu un gest scurt, îşi scoase puloverul. Patrick o ridică atunci şi o purtă în braţe până în dormitor. Noaptea avea să îi ducă pe teritorii necunoscute, presărate cu plăcere.

În braţele lui, în zorii dimineţii, Patrick o vedea pe Jane într-o lumină cu totul diferită: era o femeie cu acte în regulă, fetiţa de altă dată nu se mai afla acolo, iar el începea să simtă că, pentru prima dată, o femeie poate fi mai mult decât o pereche de buze roşii.

 

18. Marea Recrutare

jane la job 7Puțin distrasă de întâlnirea pe care o avusese cu Patrick cu câteva seri în urmă, de sărutul lui, în pragul ușii, care îi făcuse genunchii să se înmoaie – așa se trezise Jane în dimineața cea mare.

Azi era ziua pentru care trăise în ultimele luni ca legată cu lanțuri de laptopul de la birou, lucrând la un proiect despre care ea spunea, în glumă, că este ”jumătatea lipsă a carierei ei”. Apăruse în viața ei pe neașteptate, nici nu știa dacă își dorea așa ceva, dar cu cât investise mai mult în el, cu atât o făcea să se simtă mai bine.

Era vorba despre un proiect pentru relocarea unui departament străin, în România. Nu mai făcuse niciodată ceva de o asemenea dimensiune, deși cu timpul se dovedise că Jane era un recrutor desăvârșit.

Cu părul răvășit, se ridică din pat, deschise dulapul și scoase o rochie neagră, stil cloche, destul de simplă pentru o zi la birou, dar suficient de diferită încât să nu arate banal. Obișnuitul ruj roșu, un colier mare, strălucitor, o pereche de cizme cu toc de 11 centimetri, un palton și era gata de ieșit pe ușă.

Cu fiecare mișcare, de fiecare dată când închidea ochii în timp ce se pregătea, flashback-uri ale întâlnirii ei cu Patrick îi trimiteau fiori pe șira spinării.

– Să ne concentrăm, azi o să fie o zi bună! spuse Jane, încrezătoare că o asemenea replică, spusă cu voce tare, o va ajuta să-l trimită în pauză pe Patrick din mintea ei – putea relua mai târziu visatul la cai verzi pe pereți.

Nu era ceva ce Jane spunea des, dar azi era o zi cu adevărat specială. Proiectul ei, despre care știa cu certitudine că nu are cum să dea greș, primea ok-ul final și începea să fie pus în practică. Se uită la telefon – avea deja mesaje de la fete, care îi urau baftă și o anunțau că îi țin pumnii. Aproape că și ele se simțeau parte a proiectului. La întâlnirile din cafeneaua lor, îi dăduseră sfaturi, se implicaseră în planificarea etapelor și trierea candidaților, o ajutaseră cu idei, iar Sofia avusese grijă ca toate prezentările să fie ”pe brief”, ca un director de creație ce era.

Pregătită pentru o zi minunată, Jane intră pe ușa biroului zâmbind. Încă o jumătate de oră și intra în întâlnirea cu șefii de departament. ”Perfect”, își spuse, ”suficient timp pentru o cafea, o țigară și un mail”.

Întâlnirea începu, șeful de departament luă primul cuvântul:

– Jane, din nefericire, proiectul pe care tu l-ai propus pentru relocarea departamentului de Marketing nu va putea fi dus la sfârșit. Au intervenit niște schimbări legislative, care nu au fost luate în considerare inițial, și care împiedică momentan închiderea departamentului de acolo. După ce se vor rezolva, managementul se va gândi în ce măsură și la ce nivel putem reloca operațiunile aici. Vei fi, în continuare, implicată în desfășurarea proiectului și atunci când îl vom relua, dar nu la nivel decizional. Cel mai probabil, o parte din departamentul de marketing va rămâne acolo și restul va fi relocat aici. Astfel, coordonatorul de proiect va fi cineva de acolo.

Jane nu putea crede ce aude. Nu înțelegea cum putuseră să îi ofere atât de multă susținere, să o încurajeze, în tot acest timp, dacă ceea ce propusese ea nu putea fi luat în considerare. Replica acelui bărbat care stătea la masă, în fața ei, părea, parcă, dintr-o altă lume. Nu-i venea să creadă.

Partea proastă era că nici nu mai avea nimic de spus, acum își dădea seama că, de fapt, nimeni nu se implicase atât de mult încât să poată anticipa o asemenea situație, că nimănui nu îi păsa de orele pe care ea le investise în acest proiect.

Câteva luni de muncă asiduă, duse pe apa sâmbetei. Și parcă, într-un moment, tot ceea ce era bun în viața ei, nu mai exista. Peste doar câteva minute, dezamăgirea unei șanse la birou se transformase în neputință și furie. Mai ales pentru că știa că singura persoană care avea mereu cuvintele potrivite în asemenea situații, era Sebastian.  Pentru o fracțiune de secundă, avu impulsul de a pune mâna pe telefon și a-l suna, dar apoi, ca o avalanșă, tot ceea ce se întâmplase între ei o opri. În secunda următoare, auzi vocea Evei din spate:

-Ce faci? Ce-i cu tine de ești așa plouată? Ce-ai făcut cu proiectul?

– Aoleu, nu mă mai întreba că nu vreau să vorbesc despre asta, mor de nervi. A ieșit un rahat, ce să iasă… răspunse Jane nervoasă.

– Hai afară, la o țigară, să îmi povestești.

Pe balcon, Jane trăgea cu poftă dintr-o țigară și îi povestea cu înverșunare Evei cum s-a petrecut întreaga scenă.

În același timp, Eva se uita la ea și, pentru prima dată de foarte multă vreme, o vedea pe Jane exact așa cum era ea: ca un vulcan, explodând de energie, vorbind repede, mult și tare, având ceva adorabil în ea chiar și atunci când se enerva. Pentru prima dată de foarte multă vreme, Eva o vedea pe Jane cea adevărată, care nu mai purta amprenta despărțirii de un bărbat slab, pe nume Sebastian.

17. Vrăjeală de sezon

FotorCreated326985Jane era în întârziere pentru prima ei întâlnire cu Patrick. Discuția telefonică de consiliere vestimentară și morală cu Teodor durase mai mult decât anticipase, iar acum, Jane se chinuia să își contureze buzele cu un ruj roșu, cât mai exact și rapid.

“Doamne ajută!”, își spuse, repetând fraza preferată a lui Teodor.

Cu siguranță, divinitatea nu avea mare legătură cu această întâlnire. Jane avea, însă, nevoie de un pic de curaj, nu era prima întâlnire din viața ei, dar era un început de joc. Cu aproape patru ani în urmă, avusese aceeași conversație la telefon, cu Sofia de astă dată, și fusese și atunci în întârziere la prima întâlnire cu Sebastian.

Similitudinile celor două momente se roteau asemeni unui carusel în capul ei, în timp ce trăgea fermoarul cizmelor cu toc. O ultimă privire în oglindă, Patrick o aștepta deja de cinci minute jos, în mașină: cearcăne ascunse, ciorap perfect, cizme date cu cremă, atitudine ezitantă.

Când o zări ieșind din scara blocului, Patrick coborî din mașină. În aerul rece al serii, o vedea pe Jane pășind cu grijă pe zăpada ușor înghețată. Era concentrată, cu ochii ațintiți în pământ și părul răspândit de vântul de afară în toate direcțile. Patrick zâmbi, părea că Jane depune la fel de mult efort ca pentru teza la matematică, pentru care fusese mereu nepregătită.

– Domnișoară, vă rog, îi spuse Patrick întinzându-i mâna pentru a o ajuta să intre în mașină.

– Mulțumesc!

– Frumoase cizme, nu tocmai potrivite, replică el.

– Cred că depinde de context, îi răspunse Jane foarte deliberat în timp ce își ridica picioarele pentru a intra în mașină.

Brusc, totul părea foarte deliberat și pentru Patrick, buzele ei sărutate de culoarea roșie, distanța aproape imperceptibilă dintre marginea de sus a cizmei si tivul rochiei și mai presus de toate privirea ei un pic sfidătoare, un pic jucăușă. Era destul de clar: acum erau adulți.

– Încotro, domnule Golescu? întrebă Jane.

– Foarte clasic: film și restaurant, îi spuse Patrick.

– Sau chiar lipsit de imaginație, răspunse Jane râzând.

– Să-ți aduc aminte ce s-a întâmplat ultima oară când mi-ai zis asta? răspunse Patrick.

Jane își aducea aminte, erau în clasa a opta. Ca răspuns la acuzația de lipsă de imaginație, atunci, Patrick găsise o metodă inedită de a copia la testul de Latină. Scrisese conjugarea verbelor pe niște biscuiți cu unt. Până să ajungă însă la conjugarea de care avea nevoie, se îndopase cu atât de mulți biscuiți, încât i se făcuse rău.

– După privirea ta, văd că ți-ai amintit, spuse Patrick.

– Doamne ce-o fi fost în capul tău atunci? răspunse Jane râzând.

– Cum nu ți-ai dat seama? Încercam să te impresionez, replică Patrick.

– Cred că pe vremea aia era mai degrabă ocupat sa o impresionezi pe Ana de la a opta A și cupa ei C, zise Jane pe un ton jucăuș.

– Nu recunosc nimic! răspunse acesta, accelerând un pic dramatic.

– Rămâne de văzut, zise Jane uitându-se pătrunzător la el.

Patrick zâmbea, recunoștea elanul verbal al lui Jane, îl avea încă din școală. Acum, însă, părea mai ferm, mai sigur și extrem de atrăgător. Se întrebă atunci cine altcineva o mai percepuse așa pe Jane, avea el oare privilegiul de a o vedea așa? Sau surpriza schimbării era mai mare pentru el, pentru că o cunoștea de atât de multă vreme? Întrebările acestea îl bântuiseră și de Revelion, când Jane păruse bucuroasă de prezența lui dar, cumva, complet neafectată de ea.

Cinematograful era unul mic unde se vizionau pelicule de artă.

– Ce vedem? întrebă Jane.

– ”To have and to have not”, răspunse Patrick mândru.

– Humphrey Bogart și Lauren Bacall… acum sunt impresionată. Ți-au evoluat gusturile de la ”American Pie” unu, doi și fără număr, replică Jane.

Patrick nu răspunse. O împinse ușor până spatele ei se lipi de peretele sălii și o sărută. Lumina se stinse.

– Hai să ne așezăm, îi șopti Patrick.

Analiza filmului se petrecu la un restaurant cu fețe de masă în carouri roșii. Era un restaurant italienesc de familie cu porții uriașe și chelneri cu gesturi mari.

– Nu știam că ești un fan al filmelor vechi. Bogie… serios? spuse Jane.

– Humphrey Bogart a fost super bărbat. Costum, țigară, cravată – rafinat, zise Patrick.

– Interesant, văd că tu ai preluat doar partea cu țigara, replică Jane, în timp ce Patrick o aprindea pe a ei.

– Nu am nevoie să preiau nimic ce nu-mi aparține, răspunse Patrick uitându-se direct în ochii ei.

”Cât de arogant din partea lui”, gândi Jane și ce clișeu să nu o deranjeze prea tare.

– Și cum ți s-a părut de Revelion? întrebă Jane schimbând subiectul.

– Foarte tare, ai un grup de prieteni foarte faini. Iar voi fetele sunteți niște adevărate amazoane, presupun că asta e denumirea corectă? spuse Patrick un pic sfidător.

– Hmm… da, orice femeie are ceva frumos – măcar grupul de prieteni, zise ea ironic.

Patrick se uita la ea nedumerit.

– Păcat că n-ai avut un scaun de birou, îi zise Jane.

– Nu pot să cred că îți aduci aminte de Revelionul acela, spuse Patrick râzând.

– Cum să nu, cred că și vecini tăi își aduc aminte de cum te plimbai pe parchet, din cameră în cameră, râzând isteric pe scaunul acela de birou. Cât de beat erai? întrebă Jane amuzată.

– Nu suficient de beat încât să nu îl văd pe Dan încercând să te înghesuie într-un colț și să te sărute, zise Patrick ridicând din sprânceană.

Jane își aducea aminte de acel Revelion, aveau 14 ani. Părinții lui Patrick erau plecați din țară și îl lăsaseră să dea o petrecere la trecerea dintre ani. Dezastrul de dimineață fusese greu de descris. Dan era un vecin al lui Patrick care încercase, fără succes, să o sărute pe Jane.

– Îți mulțumesc, însă, că m-ai așteptat pe mine pentru acest prim pas, adăugă Patrick.

”Superb” își zise Jane, încă un pic de provocare din partea lui.

– Patrick, nu mai suntem în gimnaziu. Pentru prezent, ce ”vrăjeală” ai? Sau ne bazăm pe trucuri de acum 15 ani? spuse Jane cu un aer mulțumit.

– Păi n-am parcurs 400 de kilomentri ca să te văd? Cred că e un început, răspunse el.

– Poate. Chiar așa, de ce ai venit? întrebă Jane.

– N-am stabilit deja? Ca să te vrăjesc.

 

 

 

16. Cine vrea salată de boeuf?

FotorCreated569Ultima zi din an o găsea pe Jane într-o cabană la munte.  Jane nu mai făcuse o asemenea ieșire de revelion de vreo cinci ani, de pe vremea când erau toate fetele singure, cu trei lei în buzunar și bucuroase că perioada de probă la primul job se terminase.

Toată gașca era acum împreună: Alexandra, Eva, Sofia, Ștefan cu doi prieteni, Teodor și vărul lui.

– Pe bogăție, dears! urla Teodor băgând capul în fiecare cameră unde cineva se pregătea pentru petrecere.

– Măi, tu deja te-ai pus pe băut? întrebă Sofia, în timp ce încerca sa îl împiedice pe Teodor să intre în camera unde se aranja.

– Un pic de troscăneală de control, înainte de petrecere, este necesară. Pe urmă intră logodnicul tău în bar și rămân pe uscat, spuse Teodor, în timp ce mângâia o sticlă de whiskey.

Îi plăcea să intoneze cuvântul logodnic pentru a o tachina pe Sofia care parcă se înroșea mereu. Ștefan se amuza de fiecare dată la reacția ei și îi aducea aminte că va face din ea curând o femeie necinstită.

– Auzi, până intră Ștefan peste băutura ta de navigator, dă sticla aia încoace, spuse Sofia, amenințând cu tubul de fond de ten în mână.

În tot acest răstimp, Jane îi urmărea din capătul holului, zâmbind – soarta acelei sticle de whisky în mâinile Sofiei era clară: va fi goală.

La parterul casei, Alexandra aranja și rearanja masa,  în timp ce Eva evalua nivelul prospețimii salatei de boef, furnizată de firma de catering. Eva nu era o bucătăreasă desăvârșită, dar avea papilele gustative ale unui Chef cu două stele Michelin.

Afară, Ștefan si restul masculilor pregăteau grătarul, nu se știa exact de ce, dar exista speranța că vor reuși să perpelească niște coaste de porc.

Peste încă două ore toată lumea se pregătea să se așeze la masă. Jane își verifică pentru o ultimă dată mesajele. Patrick îi făcuse în avans urările de an nou bun “cu multe surprize” și promisiunea unei întâlniri ca la carte în 2016. Pentru Jane, și anul precedent fusese marcat de promisiuni, din partea unui alt el, Sebastian. Ele rămăseseră, însă, neîndeplinite.

Gălăgia din jurul mesei o readuse pe Jane cu picioarele pe pământ.

– Cine vrea salată de boeuf? întrebă Jane.

– E cu vită sau cu pui? întrebă Teodor.

– Cu pui mă, cine mai face cu vită… îi răspunse Eva.

– La mine pe… Teodor nu apucă să își termine fraza.

– Pe vapor unde totul este minunat, exclamă Jane. Hai, ia și mănâncă. Castronul ăsta în mâna mea îmi strică tot look-ul, adăugă Jane.

Lumea râdea.

O bătaie puternică în ușă întrerupse discuția. Jane puse castronul pe masă și, cu lingura în mână, se îndrepta spre ușă. Teodor și Ștefan erau deja în picioare, pregătiți să arate de ce sunt ei bărbații grupului.

Jane deschise ușa, descoperind cu surprindere fața zgribulită a lui Patrick. După un scurt moment de șoc, spuse:

-Ce cauți aici?

-Cum ce caut? am venit să petrec anul nou cu tine. Trebuie să recunosc că ai fugit cam departe, îi spuse Patrick zâmbind ștrengar.

Ce-i drept, erau la patru sute de kilometri de oraș, într-un loc cu semnal limitat la telefon. Fără să îi dea un moment de răgaz, Patrick o cuprinse pe Jane de mijloc și o trase către el.

– Ai să mă lovești cu lingura aia de maioneză dacă încerc să te sărut? întrebă Patrick.

– Nu, dar voi deveni violentă dacă și tu îmi vei cere salată de boeuf cu vită, îi răspunse Jane râzând.

Patrick își lipi ușor buzele de ale ei. Erau reci, iar el mirosea a iarnă.

– Bagă bărbatul în casă până nu moare de hipotermie, se auzi din spate vocea lui Teodor.

Jane zâmbi și îl pofti în casă pe Patrick, sub privirile întrebătoare si parțial satisfăcute ale fetelor. Ștefan îi strânse mâna reticent și îi oferi un pahar de tărie, în timp ce Teodor îl măsura din cap până în picioare:

– Doamne ajută! spuse el.

Patrick era nedumerit, dar Jane îi făcu semn să nu pună întrebări. O înduioșa un pic disconfortul lui Patrick, pe care acesta încerca să îl mascheze.

Anul nou urma să o prindă pe Jane în brațele altuia, departe de amintirea celui care plecase din viața ei.

– Patrick, ia un loc lângă noi, îl îndemnă Sofia, indicând un loc între ea și Alexandra.

Patrick se conformă, știind că urmează să fie supus unui test, dar, cumva, asta nu îl deranja.

Nu știa exact ce îl îndemnase să vină. La urma urmei, între el și Jane nu se întâmplase mare lucru, nu era singura femeie de pe planetă. Privind peste masă, însă, la fața ei luminoasă, avea un sentiment de satisfacție. Un sentiment posesiv, un pic primitiv, poate. Nimic nu arăta mai bine decât zâmbetul și rujul ei roșu, acum un pic întins dovadă buzelor lui pe ale ei. Cine era Jane acum? Avea senzația că urma să afle.

Curând, miezul nopții își făcea intrarea, era un an nou.