18. Marea Recrutare

jane la job 7Puțin distrasă de întâlnirea pe care o avusese cu Patrick cu câteva seri în urmă, de sărutul lui, în pragul ușii, care îi făcuse genunchii să se înmoaie – așa se trezise Jane în dimineața cea mare.

Azi era ziua pentru care trăise în ultimele luni ca legată cu lanțuri de laptopul de la birou, lucrând la un proiect despre care ea spunea, în glumă, că este ”jumătatea lipsă a carierei ei”. Apăruse în viața ei pe neașteptate, nici nu știa dacă își dorea așa ceva, dar cu cât investise mai mult în el, cu atât o făcea să se simtă mai bine.

Era vorba despre un proiect pentru relocarea unui departament străin, în România. Nu mai făcuse niciodată ceva de o asemenea dimensiune, deși cu timpul se dovedise că Jane era un recrutor desăvârșit.

Cu părul răvășit, se ridică din pat, deschise dulapul și scoase o rochie neagră, stil cloche, destul de simplă pentru o zi la birou, dar suficient de diferită încât să nu arate banal. Obișnuitul ruj roșu, un colier mare, strălucitor, o pereche de cizme cu toc de 11 centimetri, un palton și era gata de ieșit pe ușă.

Cu fiecare mișcare, de fiecare dată când închidea ochii în timp ce se pregătea, flashback-uri ale întâlnirii ei cu Patrick îi trimiteau fiori pe șira spinării.

– Să ne concentrăm, azi o să fie o zi bună! spuse Jane, încrezătoare că o asemenea replică, spusă cu voce tare, o va ajuta să-l trimită în pauză pe Patrick din mintea ei – putea relua mai târziu visatul la cai verzi pe pereți.

Nu era ceva ce Jane spunea des, dar azi era o zi cu adevărat specială. Proiectul ei, despre care știa cu certitudine că nu are cum să dea greș, primea ok-ul final și începea să fie pus în practică. Se uită la telefon – avea deja mesaje de la fete, care îi urau baftă și o anunțau că îi țin pumnii. Aproape că și ele se simțeau parte a proiectului. La întâlnirile din cafeneaua lor, îi dăduseră sfaturi, se implicaseră în planificarea etapelor și trierea candidaților, o ajutaseră cu idei, iar Sofia avusese grijă ca toate prezentările să fie ”pe brief”, ca un director de creație ce era.

Pregătită pentru o zi minunată, Jane intră pe ușa biroului zâmbind. Încă o jumătate de oră și intra în întâlnirea cu șefii de departament. ”Perfect”, își spuse, ”suficient timp pentru o cafea, o țigară și un mail”.

Întâlnirea începu, șeful de departament luă primul cuvântul:

– Jane, din nefericire, proiectul pe care tu l-ai propus pentru relocarea departamentului de Marketing nu va putea fi dus la sfârșit. Au intervenit niște schimbări legislative, care nu au fost luate în considerare inițial, și care împiedică momentan închiderea departamentului de acolo. După ce se vor rezolva, managementul se va gândi în ce măsură și la ce nivel putem reloca operațiunile aici. Vei fi, în continuare, implicată în desfășurarea proiectului și atunci când îl vom relua, dar nu la nivel decizional. Cel mai probabil, o parte din departamentul de marketing va rămâne acolo și restul va fi relocat aici. Astfel, coordonatorul de proiect va fi cineva de acolo.

Jane nu putea crede ce aude. Nu înțelegea cum putuseră să îi ofere atât de multă susținere, să o încurajeze, în tot acest timp, dacă ceea ce propusese ea nu putea fi luat în considerare. Replica acelui bărbat care stătea la masă, în fața ei, părea, parcă, dintr-o altă lume. Nu-i venea să creadă.

Partea proastă era că nici nu mai avea nimic de spus, acum își dădea seama că, de fapt, nimeni nu se implicase atât de mult încât să poată anticipa o asemenea situație, că nimănui nu îi păsa de orele pe care ea le investise în acest proiect.

Câteva luni de muncă asiduă, duse pe apa sâmbetei. Și parcă, într-un moment, tot ceea ce era bun în viața ei, nu mai exista. Peste doar câteva minute, dezamăgirea unei șanse la birou se transformase în neputință și furie. Mai ales pentru că știa că singura persoană care avea mereu cuvintele potrivite în asemenea situații, era Sebastian.  Pentru o fracțiune de secundă, avu impulsul de a pune mâna pe telefon și a-l suna, dar apoi, ca o avalanșă, tot ceea ce se întâmplase între ei o opri. În secunda următoare, auzi vocea Evei din spate:

-Ce faci? Ce-i cu tine de ești așa plouată? Ce-ai făcut cu proiectul?

– Aoleu, nu mă mai întreba că nu vreau să vorbesc despre asta, mor de nervi. A ieșit un rahat, ce să iasă… răspunse Jane nervoasă.

– Hai afară, la o țigară, să îmi povestești.

Pe balcon, Jane trăgea cu poftă dintr-o țigară și îi povestea cu înverșunare Evei cum s-a petrecut întreaga scenă.

În același timp, Eva se uita la ea și, pentru prima dată de foarte multă vreme, o vedea pe Jane exact așa cum era ea: ca un vulcan, explodând de energie, vorbind repede, mult și tare, având ceva adorabil în ea chiar și atunci când se enerva. Pentru prima dată de foarte multă vreme, Eva o vedea pe Jane cea adevărată, care nu mai purta amprenta despărțirii de un bărbat slab, pe nume Sebastian.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s