47. Plec, dar rămân cu tine

confruntare 1În ultima săptămână, Jane trecuse printr-o sută de emoţii şi viaţa ei se schimbase radical: urma să plece din ţară pentru câteva luni, îi dăduse în sfârșit drumul lui Sebastian, după atâta vreme, iar lipsa lui Patrick din viaţa ei începuse să o roadă încet pe dinăuntru. Tocmai de aceea îi era tot tot mai clar că nu putea să plece înainte să aibă o conversaţie reală cu el despre ce se întâmplase.

„Încep să mă pricep la confruntările astea cu foşti”, îşi spuse Jane în timp ce căuta numărul lui Patrick în memoria telefonului.  Aproape ca mersul pe bicicletă – deşi puţin retincent la început, Patrick acceptase să iasă la o cafea cu cea care îl făcuse să se simtă, într-un fel, dezamăgit și, poate, ușor de înlocuit.

– Îmi pare rău pentru cum s-au terminat lucrurile între noi, spuse Jane. Nu am avut niciodată intenţia de a ajunge într-un asemenea punct.

– E ok, a trecut, asta e. Câteodată lucrurile între doi oameni nu se pot întâmpla într-un anumit fel, oricât de mult ţi-ai dori asta, răspunse Patrick rece.

Se uita la ea cu ochi lipsiți de căldură, culoarea lor verde părea acum înghețată. Trăirea pe care Jane o văzuse altădată în ei dispăruse complet  ca și cum totul fusese făcut scrum. De ce îl afectase atât de mult, nici el nu îşi dădea seama foarte bine iar ea părea și mai mirată. Nu era nici cea mai frumoasă femeie de pe pământ şi nici cea mai stabilă. Cu toate astea, faptul că ea nu mai era în viaţa lui îi dăduse, parcă, existenţa peste cap. Fantoma copilăriei lui căpătase contur pentru câteva luni ca mai apoi să dispară cu totul.

– Cred că trebuia să îţi spun de la început că nu ştiu cum să gestionez această situaţie, continuă el. Poate aş fi făcut-o dacă aş fi avut de la început toate informaţiile.

– Patrick, dar nu era nimic de ştiut, îi răspunse Jane rugător. Între mine şi Sebastian nu mai e nimic şi nici nu va mai fi. Aveam nevoie doar de puţin timp. Oricum, acum nu cred că mai are niciun rost să mai avem această discuţie… ştii, o să plec pentru o perioadă din ţară. Cred că de asta te-am şi chemat azi aici. Cred că voiam să te mai văd o dată înainte să plec.

Patrick făcu ochii mari. După câteva secunde de uimire, întrebă:

– Unde pleci? De ce?

– Am fost trimisă de companie pentru câteva luni în Marea Britanie, nu e mare lucru, mă întorc. Doar că, nu ştiu, am simţit nevoia să mai am o ultimă conversaţie cu tine. Poate e o prostie, dar m-am gândit foarte mult la tine…

– Şi eu la tine, doar că… nu pot. Am senzaţia că eşti genul de femeie pentru care un bărbat trebuie să consume foarte multă energie şi lucrul ăsta mă sperie. Nu cred că pot să îţi ofer asta acum. Eu am nevoie de ceva simplu. Nu ceva care să îmi întoarcă stomacul pe dos în mijlocul nopţii. Ştiu că sună nedrept, dar e adevărat. Sunt aici pentru tine dacă vreodată ai nevoie de absolut orice, dar nu pot să îţi ofer mai mult de atât.

Jane se uita la el şi avea senzaţia că bărbatul care acum câteva luni intra în apartamentul ei, o lua în braţe şi o făcea să se simtă cea mai dorită femeie de pe pământ, nu mai era acolo. Nu era sigură când devenise ea această femeie consumatoare de energie, nu se văzuse niciodată așa. Patrick părea că se dedublase. Ceea ce ea vedea acum în faţa ei nu mai semăna nici pe departe cu imaginea pe care i-o construise în mintea ei. Cu toate astea, pentru prima dată de când se despărţise de Sebastian, simţea că fizic nu poate pleca de lângă cineva.

– Nici nu ştiu ce să îţi spun. Cred că, de fapt, asta e ceea ce mă dezarmează. Că nu mă pot certa cu tine. Practic nu avem niciun motiv să terminăm ceea ce se întâmplă între noi şi, în acelaşi timp, le avem pe toate, spuse Jane în timp ce un surâs plin de regret îşi făcea apariţia în colţul gurii.

– E ok, o să treacă. Poate mai bem o cafea şi când te întorci din ţările calde, răspunse Patrick cu un zâmbet deja mai familiar.

Și brusc Jane vedea din nou o fărâmă din acel Patrick, pe care îl ştia doar ea – plin de posibilități. Îi plăcea să creadă că ea vedea mereu în el lucruri pe care nimeni altcineva nu le văzuse. Acum, însă, nu mai era nimic de făcut. Simţea că a se ridica de la acea masă și a-şi lua la revedere de la bărbatul pe care îl iubea era cel mai greu lucru pe care îl făcuse vreodată.

Ajunsă în intimitatea maşinii ei, parcată la câteva minute de cafeneaua cu pricina, Jane respiră adânc, îşi sprijini fruntea de volan şi închise ochii. În jurul ei era o linişte aproape mormântală. Două lacrimi pătrunseră însă tăcerea, alunecându-i ușor pe obraji.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s