63. Carusel

fhr56Albul cenușiu al pereților contrasta cu roșul ușor fanat al scaunelor din sala de așteptare, părea un caleidoscop urât de culori, asta dacă Alice ar fi urmărit iepurele prin gaură ajungând  pe neașteptate la secția de chirurgie a unui spital din București.

Jane și cu Richard aterizaseră cu câteva ore în urmă și ca printr-un miracol ajunseseră în timp util înainte ca mama ei să intre în operație. Intervenția nu trebuia să fie una complicată, ba mai mult era chiar ceva destul de fecvent în rândul femeilor de vârsta ei. Lucurile luaseră însă o întorsătură dificilă în momentul în care doctorul constatase că mama lui Jane avea o anemie acută si că era necesară o transfuzie de sânge. Jane blestema acum teama proverbială  de doctori a mamei ei, cuprinsă în afirmația: ” Lasă mamă n-am nimic”.

Acum, în așteptare de câteva ore, Jane se gândea la toate lucrurile enervante pe care își dorea să continue să le audă de la mama ei și cum de-abia avea răbdare să îi poată reproșa că nu avea mai multă grijă de ea. Tatăl lui Jane se foia pe scaunul de lângă ea, neliniștit și tăcut, atitudinea lui general optimistă față de orice nu era nicăieri de găsit. Richard de partea cealaltă, nu îi lăsase mâna dintr-a lui, de când ajunseseră știuse exact ce să spună, ba chiar să îl consoleze pe tatăl lui Jane, undeva între engleză și limba gimnastică. Sofia și Alexandra sunaseră și ele ca să vadă ce puteau face de la distanță – planul era să îi trimită pe Ștefan și pe Teodor să cumpere ce era nevoie de mâncare pentru pacientă și familie. Eva era pe drum și fusese însărcinată cu suportul moral. Adevărul era că aproape toată lumea era legată de mama lui Jane într-un mod deosebit. Ea era doamna cu sfaturile, cu îmbrățisările calde, salata de vinete perfectă și conversația intelectuală – toate încadrate de doi obraji rotunzi și fermi care formau un arc irezistibil atunci când râdea cu poftă.

– Am ajuns, se auzi, vocea cristalină a Evei. Cele două femei se îmbrățișară, Eva îl cuprinse apoi pe tatăl lui Jane care părea să fie oarecum îmbărbătat de prezența unei alte ”fete de-a lui”, așa cum le numea el pe prietenele lui Jane.

– Eva, el e Richard, Richard – Eva, una dintre prietenele mele cele mai bune, făcu Jane prezentările.

– Îmi pare bine Eva, Jane mi-a povestit foarte multe despre voi, spuse Richard pe un ton cald. Jane suspecta că acesta auzise frânturi din conversația dintre ea și Eva de mai devreme și știa că aceasta este însărcinată, de aici și atitudinea ușor paternă.

– Și mie îmi pare bine, zise Eva, este foarte frumos că ești aici pentru Jane, mai adăugă Eva.

Mica lor conversație fu întreruptă de apariția medicului:

– Pacienta este stabilă, am reușit să scoatem tot, dar a fost o operație dificilă. Am dat țesutul la biopsie nu ar trebui însă să avem surprize neplăcute. Acum este în reanimare, puteți să o vedeți pentru câteva minute. Jane și cu tatăl ei răsuflară ușurați și îl urmară pe doctor fără să  spună un cuvânt în timp ce Eva și Richard rămaseră în urmă.

Salonul de reanimare era probabil una dintre cele mai deprimante priveliști pe care Jane le văzuse vreo dată: paturi cu pacienți aproape inconștienți și chiar intubați, undeva într-un colț al încăperii o zăriră și pe mama ei. Cearșaful ascundea cu greu rotunjimiile inconfundabile ale celei care îi dăduse viață, restul însă nu semăna deloc cu ea. Jane și tatăl ei se apropiară de pat la semnul unei asistente:

– Ce faci miții, ne-ai speriat, îl auzi Jane pe tatăl ei zicând. Mama ei își întredeschise foarte încet ochii.

– Aoleu ce mulți sunteți, spuse ea încet, Jane și cu tatăl ei zambiră era clar că era încă puternic sedată și îi vedea în dublu exemplar .

– Te iubim, spuse Jane în timp ce îi săruta tâmpla încet. Te lăsăm să dormi, mai adăugă ea. Nici nu apucaseră să părăsească bine căpătâiul ei și mama era deja adormită – părea atât de mică și de firavă în acel pat de spital, atât de diferit față de personaliatea ei multicoloră și mereu plină de gesturi. Pentru o secundă lui Jane i se strânse un pic sufletul, gândul că ar fi putut să o piardă o paraliză. Sigur, totul era bine acum dar toate lucrurile care o măcinaseră în ultimele zile păreau acum stupide și nu făceau decât să ilustreze cât de imatură și de superficială era. Acest verdict pe care Jane îl dădea acum asupra ei nu o mulțumea – ceva trebuia să se schimbe.

***

Câteva ore mai târziu, ea și cu Richard se aflau în casa tătălui lui Jane în camera ei din copilărie – nu voiseră să îl lase singur în această seară.

– Îmi place camera ta, zise Richard zâmbind și admirând posterele cu Backstreet Boys care atârnau încă pe pereți.

– Hei, sunt foarte mișto să nu te aud, zise Jane ridicând un deget amenințător în aer. Richard îi cuprinse mână și o lipi de pieptul lui.

– Ești ok? întrebă el în grijorat.

– Da, sunt, acum, îți mulțumesc că ai fost astăzi lângă mine, chiar înseamnă mult să știi, îi spuse Jane cu glasul tremurând.

Richard o cuprinse în brațe și îi spuse la ureche:

– Plăcerea e a mea, nu aș vrea să te las să treci singură cu tatăl tău prin așa ceva. Căldura acestui om care părea mai mereu rece și detașat de orice o uimea dar după cum aflase Jane în ultimul an nimic și nimeni nu era ceea ce părea – nici bărbații pe care îi iubise, fetele ei, ai ei, ea înăși – un carusel fără opriri.

În liniștea camerei se auzi sunetul telefonului ei: era Patrick.

– E de la spital? întrebă Richard. Jane contemplă un pic răspunsul, ar fi putut să mintă dar asta ar fi însemnat că ultimele 24 ore nu reprezentaseră nimic.

– Nu, este un prieten bun, o cunoaște pe mama bine, zise Jane și ăsta era adevărul. Alo? zise ea în receptor.

– Bună, Patrick sunt îmi cer scuze că te deranjez, am aflat despre mama ta și vroiam să știu dacă totul este bine și dacă ai nevoie de ceva? se auzi vocea lui puternic masculină și atât de familiară.

– Bună Patrick, știu că tu ești, îți mulțumesc că ai sunat, da mama este bine, operația a decurs ok, urmează însă partea grea: recuperarea, spuse Jane.

– Mă bucur mult să aud asta, știu că lucrurile între noi sunt ciudate, dar te rog nu uita că poți mereu să vii la mine dacă ai nevoie de ceva, mai spuse Patrick și apoi închise brusc.

Jane puse telefonul pe noptieră și se cuibări în brațele lui Richard.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s