12. Marile Dezbateri

FotorCreated134Jane se întâlnea astăzi cu fetele într-un loc nou. Bistro-ul lor preferat, Fifi Café, era închis pentru renovare. Așa că, pentru moment, trebuiau să își găsească un alt loc de care și în care să se plângă. Era o dimineață de sâmbătă și, în mod surprinzător, toată lumea era disponibilă. Jane se opri la magazinul din colț pentru a face aprovizionarea cu țigări a grupului după care își zori pașii către noua locație, un bar de brunch – firește. Când intră pe ușa localului, Jane le văzu pe Sofia, Alexandra și Eva așezate la o masă rotundă, în cel mai călduros colț al camerei.

– Băi, nu mai pot cu clientul ăsta, serios! E sâmbătă!, exclamă Sofia cu ochii în telefon în timp ce Jane își făcea loc la masă.

– Nici noi cu el!, îi răspunse Jane zâmbind.

– Neața, Jane, replică Sofia pufnind ușor din nări, semn că săptămâna care se încheiase nu fusese una tocmai ușoară, în ciuda faptului că tocmai fusese promovată.

– Neața. Vreau și eu țigările, spuse Eva.

Alexandra se amuza, era singura nefumătoare printre ele – un specimen pe cale de dispariție, cum îi plăcea să spună.

– Gata, să trăiți! replică Jane cu voioșie. Deci, Sof, ce se întâmplă?

– Până ajungem la mine, hai să vorbim un pic de domnul Toarna Shot – Înghite Shot. Unde ai plecat cu Patrick după petrecere?

Trei perechi de ochi întrebători erau acum ațintiți către Jane.

– Păi ne-am dus cu mașina până la școala unde am învățat noi. Știți… acolo, în curtea aia, ne-am sărutat prima oară, sub un măr, lângă o bancă, bla bla, spuse Jane un pic rușinată.

Acum, când povestea cu voce tare, i se părea un pic pueril și regizat. Fetele, însă, zâmbeau înțelegător – nu o mai văzuseră de multă vreme pe Jane atât de relaxată.
Totuși, Eva nu se putu abține și spuse râzând:

– Un pic creepy așa, voi, doi adulți în curtea unei școli, în creierii nopții.

– Hai mă, lasă fata în pace, e romantic, replică Alexandra.

– Păi și ce s-a întâmplat? A făcut și el ceva acolo, sub copac? întrebă Sofia.

În acel moment, restul fetelor de la masă pufniră în râs. Sofia roși și începu și ea să râdă.

– Minunată alegere de cuvinte, Sof, spuse Jane. Da, a făcut. Și, deși banca și mărul nu mai sunt, asta nu l-a împiedicat să mă sărute. Și a fost într-un mare fel… dar, evident, trebuia să dea cu bâta în baltă.

– Adică? o întrerupse Eva.

– Adică, în timp ce mă ducea acasă, ne-a oprit poliția și el i-a dat polițistului bani ca să-l lase să plece… Nu mi-a venit să cred…

– Da, aiurea momentul, concluzionă Alexandra. Bine, e patron de bar…ce vrei?

– Hai să nu judecăm acum așa, replică Eva. Poate e un pic rătăcit și are nevoie de ghidare.

– Rătăcit unde? La DNA? spuse Sofia pe un ton răspicat.Detestase acest gen de atitudine dintotdeauna. Nu e ca și cum a omorât pe cineva, dar nu e un semn bun atunci când te sustragi și încalci regulile doar pentru că poți, ce spune asta despre el, chiar și într-o relație?

– Poate așa l-au învățat părinții, interveni Eva.

– Și mai rău atunci, spuse Sofia.

– Ok, dragelor, doar ne-am pupat, nu îl iau de bărbat, spuse Jane ca să aplaneze un pic spiritele inflamate.

– Ce mașină are?, întrebă atunci din senin Eva.

– Un Ford Mustang vintage, nu mă întreba mai mult că știi că nu pot distinge un Trabant de o dubă.

Fetele zâmbeau – așa era Jane, complet lipsită de repere auto.

– Măcar atât, față de domnul Ipohondru, replică Eva.

Jane zâmbi – așa vorbeau acum fetele despre Sebastian. Pentru ele, Sebastian fusese un zeu al ipohondriei și, mai mult, o cooptase și pe Jane în această ”sectă”. Și, deși inițial nu fusese de acord cu ele, dovada din dulapul de medicamente era clară: nimeni n-are nevoie de șapte tipuri diferite de aspirină.

– Și tu ce i-ai zis după ce i-a dat bani polițistului? întrebă Alexandra.

– M-am enervat, îți dai seama. Patrick a fost în Africa să lucreze cu copiii bolnavi. Nu mi-aș fi imaginat așa ceva.

– O fi bipolar, spuse Eva plină de sarcasm, era replica ei standard când specia masculină refuza să se echilibreze perfect, asemeni unui raport financiar bine întocmit.

– Totul mersese așa bine până atunci. Promovarea ta, Sof, petrecerea, apoi mâna lui pe volan, siguranța cu care schimba vitezele, parfumul ăla blestemat și apoi sărutul.

Fetele se uitau cu drag la ea. Înțelegeau perfect acea stare, o trăise fiecare la timpul ei, momentul acela când o persoană, o clipă, indiferent de natura ei, te face să te separi de bâzâitul constant din mintea ta. Totul se liniștește și ești liberă. Alexandra, Eva și Sofia nu aveau de gând să o lase pe Jane să rateze această portiță care i se deschisese, nici măcar pentru lupta anticorupție, cel puțin nu pentru moment.

-S-a supărat când i-ai făcut observație? întrebă Sofia.

– Nu, a părut, mai degrabă, mirat. Ce-i drept, m-a sărutat la plecare, dar nu am mai vorbit de atunci

– Uite, eu cred că, în ciuda acestei dovezi clare de lipsa de busolă, nu e momentul să îi dai cu piciorul. Ai nevoie să uiți și să te simți bine, nu să conduci un maraton de conștiință civică. Ia lucrurile așa cum sunt. E ok sa îți placă de el. Sincer, și mie mi s-a părut interesant, îi spuse Eva.

– Sunt de acord, atât timp cât nu iei lucrurile prea în serios, nu are de ce să te afecteze că nu este la fel de corect ca tine. El e o diversiune. Ține, însă, ochii deschiși, dacă ajunge să fie mai mult, este de lucru cu Patrick și s-ar putea să nu merite efortul, adăugă Sofia.

– Până atunci, însă, poți să îl suni tu, spuse Alexandra făcându-i cu ochiul.

Peste două ore, Jane se afla în apartamentul ei, foindu-se, cu telefonul în mână. Odată ce se hotărî să îi scrie, ecranul telefonului se lumină: mesaj de la Patrick – “Imi pare rău pentru aseară”. Jane zâmbi.

Advertisements

11. Doamna, vagabondul și polițistul

coruptJane îl lăsă pe Patrick să o ia de mână și, acum, mergeau împreună spre ieșire. Abia dacă avusese timp să le anunțe pe fete că pleacă cu el. Nu dorea să le îngrijoreze – codul lor de “amazoane urbane” trebuia respectat în toate situațiile.

Jane pierduse un pic contactul cu solul la atingerea lui Patrick și, deși știa că este chimie pură, se lăsă îmbătată de parfumul lui masculin. Avea palmele fine, de parcă nu muncise nicio zi în viața lui. Ce e drept, Jane nu știa dacă avea experiență în construcții, dar nu îi era greu să îl vadă cărând victorios saci cu ciment sau chiar pe ea.

– Unde mergem?, întrebă Jane stăpânindu-și entuziasmul.

– O să vezi, răspunse el scurt.

Ajunși în parcarea barului, Jane putea să-i aleagă mașina dintr-o mie. Nu se pricepea la ele, abia dacă putea decât să le distingă pe cele scumpe de cele ieftine, dar a lui părea să fie creată după chipul și asemănarea sa: era un Ford Mustang vintage. La volan, Patrick era o priveliște neliniștitoare. Brațul lui conturat perfect, care se sprijinea lejer pe schimbătorul de viteze, încheietura cu un ceas obscen de scump, o făceau să uite că, vreodată, altcineva a făcut-o să sufere, să plângă sau să fie fericită.

Câteva minute mai târziu, se găseau din nou în locul în care începuse totul – în curtea școlii. Niciunul din ei nu mai pusese piciorul aici de ani de zile.

Fără să își spună unul altuia vreun cuvânt, era clar că amândoi căutau același lucru: mărul, banca, locul cu pricina. Însă, surpriză: mărul fusese tăiat, iar de bancă se alesese praful în ultimii 15 ani – acum nu mai era decât un suport de metal ruginit.

– Vezi tu…, începu Jane, așa se întâmplă dacă nu mai învață aici copii din familia ta, care să sponsorizeze întreținerea recuzitei școlare.

– Adică ce vrei să spui cu asta? ripostă Patrick, în timp ce zâmbea cu subînțeles.

Jane râdea cu poftă.

– Eh, hai lasă, că știi și tu la ce mă refer. Nu înțeleg în schimb ce au avut cu bietul măr…

Cât fuseseră colegi, familia lui Patrick avusese grijă de întreaga clădire în care funcționa școala, prin donații și sponsorizări. Nu pentru că el ar fi avut nevoie de ele ca să treacă clasa – era oricum mai inteligent decât majoritatea colegilor lui – ci pentru că săvârșea constant acte de vitejie școlară: chiulea masiv de la materiile ”decretate” de el ca fiind neimportante, își îmbătase colegii în repetate rânduri în incinta școlii iar, o dată, se bătuse cu un alt băiat în sala de sport, după un meci de baschet pierdut la mustață.

Aflați acum față în față, Patrick și Jane nu mai puteau amâna inevitabilul – într-o secundă, el o cuprinse de mijloc și își înlănțui buzele cărnoase cu ale ei. Fără ezitarea de la 15 ani, sărutul lui Patrick era acum ferm, cotropitor. Jane simțea cum trupul ei firav se topea parcă în brațele lui, în timp ce degetele ei lungi se plimbau prin părul lui des și negru. Când buzele li s-au despărțit, s-au uitat unul la altul: amândoi purtau un zâmbet tâmp pe față.

– Hai să mergem, s-a făcut frig, te duc acasă, îi spuse el

În mașină, la căldură, țintuită în scaunul îmbrăcat în piele, Jane începea să realizeze ce se întâmplase. Își puse atunci mâna înghețată peste a lui, iar el întoarse privirea către ea.

– Hei, ochii la drum, nu la mine, îl mustră Jane.

Patrick nu avu timp să îi răspundă, pentru că din spate se auzeau sirenele unei mașini de poliție. Aparent, viteza cu care se întâmplaseră anumite lucruri pentru ei doi în această seară era infinit mai mică decât cea cu care el conducea pe străzile orașului. Patrick opri mașina pe dreapta și, cu o față care părea deja plictisită, deschise geamul.

– Agent subofițer Andrei Bibescu de la Brigada Rutieră, bună seara, actele la control, vă rog.

– Bună seara. Imediat, răspunse el.

Patrick deschise torpedoul, scoase hârtiile și i le întinse polițistului. În momentul în care acesta a deschis certificatul de înmatriculare al mașinii, Jane a văzut cum, cu măiestria unui magician, polițistul a sustras câteva hârtii de bani mari, știind că îi erau destinate.

– Ați depășit limita legală de viteză, dar de data asta o să vă dau doar un avertisment. Să nu se mai întâmple, domnule Golescu. O seară bună, la revedere!

Patrick își luă actele înapoi, închise geamul și porni mai departe. Jane, șocată de ceea ce văzuse, nu știa cum să reacționeze.

– Nu pot să cred că ai făcut asta, trebuia să îți dea amendă, poate chiar să îți ia carnetul.

– Eh, nu-mi spune că tu nu ai făcut-o niciodată. Ce să fac, mă opresc mereu, cred că le place mașina mea, răspunse Patrick crezând că Jane glumește.

– Ei bine, nu am făcut. Și nici nu mă declar impresionată, domnule Golescu, răspunse Jane apăsat.

Patrick își dădea acum seama că, spre deosebire de el, Jane nu se schimbase atât de mult din școală. Ea încă mai era fata care respecta regulile, era punctuală, nu avea niciodată nevoie să copieze, era atentă la ore și mergea în fiecare zi, imediat după școală, direct acasă. Acum Patrick parcă nu se mai recunoștea pe sine, se vedea prin ochii ei și pentru prima oară după multă vreme, se simțea puțin rușinat.

În scurt timp, erau în fața casei ei. Cu ezitare, amândoi s-au aplecat unul spre altul și s-au sărutat din nou – circumstanțele erau însă complet diferite – un sărut cumva umbrit de apariția forțelor de ordine mituite prea ușor. Patrick era acum un bărbat în toată firea, dar care încă se mai sustrăgea mai mult sau mai puțin subtil din situațile inconfortabile.

10. Întâmplarea face…

serendipity 3 memaTrecuse o săptămână de la întâlnirea cu Patrick.

Pentru Jane, nimic nu reușea să știrbească amintirea acelei revederi complet neașteptate.

Jane știa că e naiv să se poarte așa, trecutul lor părea dintr-o altă viață, se mai cunoșteau acum oare? Avea, însă, sentimentul că ceva diferit era pe cale să se întâmple. Poate erau ovarele ei, care își cereau, în sfârșit, tributul reproductiv, poate singurătatea sau poate, pur și simplu, era el.

Patrick fusese mereu altfel, de când erau copii: băiatul acela care îți deschidea ușa, care nu credea că cititul e doar pentru fete, căpitan al echipei de baschet, fumător de prea devreme – de fapt, prima țigară tot cu el o fumase, în spatele școlii, undeva într-un loc nesanitar – băiatul acela care nu se lăuda când reușea să pupe o fată sau să îi dea jos bluza. De fiecare dată explica: “Ce mă, eu sunt figurant?”

Pe vremea aceea, Patrick purta niște ochelari cu rame urâte, pe care Jane îi ștersese, de multe ori, de aburii iernii, atunci când el avea grijă să nu fie săpunită de restul băieților. Pe el îl respectau, era “bazat”, era “cool”.

Nu fuseseră niciodată un cuplu, nici măcar în accepțiunea vârstei de 14-15 ani. Fuseseră mereu ”prieteni”, colegi de bancă pentru doi ani și, sub mărul din curtea școlii, în ultima vară înainte de liceu, acel prim sărut stângaci, dar cumva de neuitat.

Iar apoi, nimic. A venit vacanța, el promisese că vor mai vorbi, dar vara se lăsă fără niciun semn de la el, apoi liceul, apoi facultatea- când îl întâlnise întâmplător pe stradă, după admitere – apoi viața reală.

În postările de pe Facebook ale altor prieteni, Patrick era mereu rebel, înconjurat de fete, dar, cumva, singur. Era mereu pe drumul lui, care îl condusese, în ultimul an de facultate, pe tărâmul Africii, unde făcuse voluntariat pentru copiii infectați cu HIV.

Un fost coleg de generală îi spusese atunci:

– Bă, Patrick ăsta e nebun, a plecat în Africa așa, pur și simplu!

– Dar ce, Africa e cumva pentru nebuni? replicase atunci Jane, cumva mândră că Patrick nu dezamăgise, nu se conformase.

Iar acum, ar fi vrut să îl vadă din nou, dar era oarecum descurajată că nu dăduse niciun semn. Oare nu mai avea numărul ei? Nu și-l schimbase din generală…

În timp ce Jane contempla acest aspect ”existențial”, șirul gândurilor fu întrerupt de soneria telefonului:

– Alo? Ce faci, măi, iar nu răspunzi la telefon? o întrebă Alexandra răspicat.

– Eram în ședință…

– Ok, ieșim la opt jumate, avem rezervare, îți dau adresa, îmi scapă numele, vezi că Sofia nu știe nimic. Ne vedem cu toții să îi sărbătorim promovarea, în sfârșit o să aibă și ea o viață!

Jane zâmbi, Sofia aștepta promovarea asta de un an, aproape se mutase la serviciu, în timp ce Ștefan, logodnicul ei, era terifiat că vor ajunge să se cunune la birou.

Jumătate de oră mai târziu, Jane era la adresa cu pricina și… surprize, surprize: fără să știe exact cum, ajunsese în fața barului lui Patrick. “Cum de nu ți-ai amintit adresa? Proasto!”, își spuse încet în barbă. Gașca era deja înăuntru, mai puțin Sofia.

– Ăsta e barul lui, de ce nu mi-ai zis? o mustră Jane pe Alexandra.

– Al cui?

– Al lui Patrick, spuse Jane printre dinți.

– A, Patrick, ăla drăguț… de la școală! exclamă Alexandra în gura mare.

Și uite cum, din spatele ei se întoarse chiar omul în persoană – Jane încremeni. Cu un zâmbet ștrengar afișat pe față, Patrick spuse:

– Doar drăguț? Hai mă… aveai o părere mai bună într-a opta.

Alexandra zâmbea ca o candidată la președinție, în timp ce Jane rămăsese cu gura întredeschisă, așteptând parcă reluarea de la televizor, ca să se convingă că această scenă tocmai avusese loc.

– Alexandra, îmi pare bine.

– Patrick… și mai bine, veni răspunsul.

– Sorry, răspunse Jane, ea e prietena mea, Alexandra…

Făcu apoi runda de prezentări, Ștefan îl studia atent: avea loc ”marea adulmecare”. Patrick părea însă de neatins, zâmbitor și ospitalier – doar erau pe teritoriul lui. Jane îl puse la curent cu motivul pentru care se aflau în barul lui și, desigur, el hotarî că promovarea Sofiei, pe care nu o cunoștea, trebuia sărbătorită într-un mare fel. Shot-uri după shot-uri, șampanie, muzică.

Tot grupul era vrăjit: promovata serii renunțase la scepticismul care o caracteriza și nu contenea să îi arunce ocheade cu subînțeles lui Jane, în timp ce Alexandra deja făcea planuri de nuntă, iar Eva se manifesta nestingherită pe ritmul latino care răsuna în boxe. Părea că Patrick fusese mereu unul dintre ei. Desigur, verdictul avea să vină.

Mult după ora patru a dimineții, masa gălăgioasă începuse să se retragă. Jane ramăsese iar singură cu Patrick.

– Urma să te sun, să știi, dar e ok că ai venit să mă vezi, îi spuse el pe un ton sigur, dar jucăuș.

Jane era pregătită să explodeze, cât tupeu! Își aduse, însă, imediat, aminte că așa era el – plin de calități și de el. Când erau copii, avea mereu replici dezarmante, care erau chiar menite să te șocheze, aproape că aveai senzația că îi plăcea să vadă oamenii dezbrăcați de orice mască, cu toate intențiile pe față…

– Hmm, văd că pasiunea ta pentru dezarmare nu s-a schimbat. Spune-mi, iar o să arunci replici din astea și apoi o să fugi ca un iepuraș? Hai, că nu sunt așa amenințătoare, am doar 1,65, mă rog, 1,77 cu tocurile astea, îi spuse Jane cu un zâmbet șiret, micșorând și mai mult spațiul dintre ei.

Avea și ea acum replici la ea, nu numai el.

Patrick nu mai avea altă alternativă decât să îi inspire mireasma și să spună:

– Am fost de rahat, încă îți știu numărul pe de rost.

– Știu, răspunse ea.

Aiurea, doar nu avea să își recunoască surprinderea.

– Hai cu mine, îi spuse el, la fel cum o îndemnase în acea vară, de mult. Jane îl urmase atunci ca o fetiță curajoasă, acum era, însă, o femeie cu multe lucruri de pierdut…

9. ”Casablanca” de împrumut

FotorCreated90– Dintre toate barurile din oraşul ăsta, ai intrat exact în al meu, fuseseră primele cuvinte ale lui Patrick.

Nu se mai ţineau în braţe, dar acum, el îşi pusese mâinile pe umerii ei, de teamă parcă să nu o piardă din nou.

– Ne întâlnim întâmplător după atâta timp şi prima ta replică e una din Casablanca? răspunse Jane amuzată. Hai, poţi mai bine de atât…

Şi încă cum. Patrick, băiat de familie bună, cu prenume scump şi aşteptări elitiste, răzbunase pretenţiile părinţilor deschizâdu-şi un bar şi renunţând la universitate în ultimul an de studiu. “Inteligenţa nu stă în vreo diplomă de la vreo instituţie pretenţioasă sau în vreun nume de familie”, cel puţin asta era varianta lui.

Așezați la bar, comanda veni pe cât de repede, pe atât de natural:

– Nic, fă-ne câte un Casablanca, te rog. Domnișoara e cinefilă.

Barmanul se uită puțin întrebător la ei și se apucă de treabă. Jane și-a oprit privirea, pentru o clipă, la el. Fața lui se întrezărea din spatele unei șuvițe de păr cârlionțat, ușor roșcat, în timp ce mâinile lui cu degete scurte și ușor grăsuțe învârteau rapid sticlele din spatele tejghelei.

Când două pahare pline cu o licoare colorată au fost puse în fața lor, Jane ridică privirea și se uită suspicios la recipient, părea un experiment chimic. Fără  să aștepte întrebarea, Patrick răspunse :

– Nu întreba ce e în el, gustă.

Jane se conformă ca o elevă conștiincioasă și ridică paharul – pentru prima dată în viaţa lor, ciocneau un pahar de băutură împreună, fiind legal îndreptățiți să facă asta.

Ea dădu aprobator din cap, apoi scoase tacticos o ţigară din pachetul aflat pe bar şi, până să o aprindă, ochii lui începuseră să se plimbe pe degetele ei, căutând o verighetă, un inel de logodnă, ceva, orice.

– Te-ai măritat? veni imediat întrebarea.

Jane începuse deja să râdă, în timp ce gândul îi zburase către Sebastian. Fusese singurul care o făcuse să se gândească la această posibilitate până acum.

– Nu. Pe tine nici nu te mai întreb. Presupun că ești rebel în continuare.

– Da, întotdeauna… doar mă știi pe mine.

Jane se întreba dacă într-adevăr așa era, când el a continuat abrupt:

– Noroc că a scăpat sor-mea turma. S-a căsătorit acum doi ani şi are deja un copil.

Jane s-a uitat atunci la el și, cuprinsă de o nostalgie profundă, îi spuse:

– O, Doamne, Patrick, eşti unchi…cum a  trecut timpul…

Ce-i drept, erau departe de şcoala generală, de careul unde se văzuseră prima oară, de banca în care stătuseră împreună şi de curtea unde se sărutaseră.

Două ore mai târziu, pierduţi în amintiri, glume proaste şi sentimente noi, Patrick o conducea către ieşire. Afară încă ploua.

Înainte ca ea să se urce în taxi, s-a întors către el şi, într-o clipă, i-a simţit din nou braţele în jurul ei. Pentru câteva secunde au stat aşa, faţă în faţă, ea pierdută în ochii lui verzi – cu lentile de contact cu tot.

– Acum ştii unde să mă găseşti. Poate mai ieşim la joacă şi altă dată.

 

8. Zece ani mai tarziu

pe bancaEra o seară de sâmbătă, ploioasă şi rece. În timp ce se uita în oglinda toaletei, la tenul ei încă perfect, dar care părea că pregăteşte cumva apariţia primelor riduri, Jane realiza cât de mult au contribuit toate lucrurile neînsemnate din viaţa ei la ceea ce ea era azi.

Îi părea rău că a pierdut multe dintre ele sau că s-a simţit cumva încolţită de împrejurări să renunţe la lucruri care o făceau pe ea…ea.

Seara nu se anunţa a fi una mai mult decât banală, dar viaţa ştie să surpindă mai bine ca oricine.

Când a intrat pe uşa localului, mai degrabă să se ferească de vremea vitregă de afară, un sentiment prea familiar şi de mult uitat părea să se materializeze la una dintre mesele ocupate şi destul de gălăgioase.

Erau doar nişte copii atunci când se cunoscuseră şi, deşi crescuseră împreună, minţile le rămăseseră la fel de infantile chiar şi ultima dată când se văzuseră, în urmă cu mai bine de zece ani. Atracţia a apărut aproape instant, ca un magnet privirea lui Patrick s-a ridicat spre ea. Jane stătea în uşă, înmărmurită, de parcă văzuse o stafie. Era, probabil, mai real ca niciodată.

Într-o clipă, Patrick se ridică de la masă şi se îndrepta uimit spre ea. Toată gălăgia din jurul lor părea că se oprise, ținându-și răsuflarea, pentru momentul în care s-au luat în braţe. Deşi era atât de vechi, un sentiment uimitor de firesc i-a cuprins pe amândoi şi aveau nevoie de încă un deceniu ca să recupereze pentru timpul pierdut.

Aşezaţi la bar, departe de ochii curioşilor care urmăriseră întreaga scenă, Jane descoperea cum bărbatul din el îşi făcuse loc printre manualele şcolare, orele de sport şi iubirile adolescente. Băiatul de altă dată, care o învăţase să sărute, nu mai era acolo.

Se uitau unul la altul cu alţi ochi şi cărţile aflate pe masă nu mai cântăreau aşa puţin ca altă dată. Deveniseră adulţi, puteau să facă lucruri la care copiii din ei nici nu îndrăzneau să viseze. Un pahar de vin bun, o cină elegantă, o relaţie pasageră sau nu.

Totul era pentru ei o posibilitate mai valoroasă decât fusese vreodată poate, cu alţi oameni.