După cum se terminaseră lucrurile cu o seară înainte între ea şi Patrick, Jane simţea că trebuia să facă ceva. Cunoştea prea bine toate motivele pentru care se purtase aşa cu Patrick şi ştia foarte bine că ele nu au nicio legătură cu el, cu relaţia lor sau cu problemele ei de la birou. Cumva, Sebastian, deşi absent, o făcea să se simtă atât de confuză şi să pună totul la îndoială.
Astfel, în acea dimineaţă de sâmbătă, Jane se afla la uşa apartamentului lui Patrick, ţinând în mână o farfurie plină cu clătite împachetate frumos şi umplute cu gem şi Nutella.
Patrick deschise uşa şi se uita la ea puţin nedumerit:
– Ce faci aici?
– Am avut un flashback. Cu noi. De când eram mici. Când nu puteai să stai liniştit pe un scaun la mine în bucătărie în timp ce mama făcea clătite. Şi cum le mâncai până îţi venea rău. M-am amuzat puţin pe seama ta după care m-am apucat de gătit. Ţi-am făcut clătite. Poftim! Spuse Jane întinzându-i mândră platoul cu desert.
Patrick se uita la ea ca la o persoană complet nebună şi nu schiţa niciun gest. În secunda următoare, Jane îşi făcu loc pe lângă el şi se strecură înăuntrul apartamentului. Pe masa din living se afla o sticlă de whisky pe jumătate goală. Era clar. Patrick era încă supărat.
– Ah, eşti un pic mahmur? spuse ea zâmbind cald.
– Da, sunt mahmur, răspunse Patrick abrupt. Ce crezi că dacă vii la mine la uşă cu o farfurie cu clătite şi o amintire de când eram înalţi cât masa o să uit ce s-a întâmplat?
– Nu… răspunse Jane. Speram însă că o să înţelegi că îmi pare rău. Comportamentul meu nu a avut nicio legătură cu tine.
– Ce vrei să spui cu asta? Nu-mi amintesc să mai fi fost altcineva cu noi în cameră aseară. Cu cine are de a face atunci?
Jane aşeză farfuria cu clătite pe masă şi se uită serios la el.
– Patrick… am să fiu sinceră cu tine. Nu mă simt confortabil să vorbesc despre asta. Cu toţii avem un trecut. Al meu începe în schimb să mă prindă din urmă. Poate ştii şi tu cum e.
– Să înțeleg că acum ești pregătită să vorbești? Da, știu cum e, dar cum te aştepţi ca eu să trec peste toate lucrurile astea şi să le înţeleg dacă tu nu-mi explici? Şi eu am un trecut. Şi nu am nicio problemă să vorbesc despre el.
Jane ridică privirea şi se uită în ochii lui verzi. Pentru o clipă, se pierdu în ei. Era prima oară când începea să îşi dea seama că în spatele imaginii de bărbat arogant pe care o afişa în faţa tuturor, ar putea fi cineva care să o înţeleagă, în mod sincer de această dată. Cu toate acestea, povestea ei cu Sebastian, coşmarurile din ultima vreme şi prietenul cel mai bun al lui Patrick care se dovedise a fi coleg cu Sebastian, o făceau să se simtă paralizată. Nu putea scoate un cuvânt.
– Ok, o să încep eu. Aşază-te, continuă Patrick.
Se aşezară amândoi pe canapea, iar Patrick scoase două pahare în care turnă din sticla de whisky aflată pe masă. Jane se ghemui lângă el, nici măcar căldura și apropierea corpului lui nu-i distrăgeau atenția, era complet concentrată pe ceea ce avea el să spună. Patrick luă o gură din pahar, lăsând whiskey-ul să curgă încet pe gât şi începu:
– Toată lumea ştie despre mine că în ultimul an de facultate mi-am retras dosarul, mi-am făcut bagajele, am cumpărat un bilet dus către Africa şi am lăsat totul în urmă. Simplu, nu?
– Nu-mi pare aşa de simplu cum zici tu dar da, asta ştiu şi eu, răspunse Jane.
– Câteodată stau şi mă întreb cum a crezut lumea că toate astea s-au întâmplat, pur şi simplu, într-o dimineaţă. Lucrurile şi hotărârile de genul ăsta nu se întâmplă aşa. Nimeni nu se trezeşte pur şi simplu şi decide că nu îi mai place viaţa lui. Eu nu cred că cei care fac ce am făcut eu fac asta doar pentru că vor să ajute copiii bolnavi. Cred că fiecare dintre ei fuge de câte ceva. Fie că vor sau nu să o recunoască.
– Şi tu de ce ai fugit? Întrebă Jane.
– De o “ea”.
Jane se uita la el cu ochii cât cepele. Nu putea crede că un bărbat atât de sigur pe el putea să fie doborât de o femeie.
– În ultimul an de facultate eram logodit cu o femeie ce mie îmi părea minunată, aveam în faţă un viitor strălucit ce includea absolvirea magna cum laudae de la universitate şi urma să preiau afacerea cu hoteluri a părinţilor mei. Oricine ar fi spus că aveam o viaţă perfectă. În realitate însă, am descoperit că viitoarea mea soţie mă înşela cu unul dintre partenerii de afaceri ai tatălui meu. O situaţie mai mult penibilă decât altceva… doar eu am fost cel care a prezentat-o tuturor la toate reuniunile de familie şi nu numai. Aproape că mă simt, într-un fel, resposabil de aventura lor…
– O, Doamne, Patrick… tu vorbeşti serios?
– Cât se poate de serios, draga mea.
– Îmi pare rău că a trebuit să treci prin asta, îi spuse Jane.
– E ok, am depăşit momentul.
– Ce s-a întâmplat după ce ai aflat?
– Am rupt logodna. Ea a rămas cu el, eu am plecat în Africa, tata a continuat să facă afaceri cu el. Cred că atunci a fost pentru prima oară când mi-am dat seama cât de duplicitari pot fi oamenii. Relaţia cu ai mei s-a deteriorat, nu mă mai puteam uita la ei cu aceeaşi ochi. Chiar dacă eram conştient că nu au nicio vină.
Sfârşitul fiecărei propoziţii era punctat de o înghiţitură zdravănă de whisky. Pentru Jane era clar cât de mult îl afecta pe Patrick să îi spună toate lucrurile astea.
– După un an am venit înapoi acasă. Eram cu totul altă persoană. Atunci am decis să deschid barul. Câţiva ani mai târziu, intrai tu în el. Şi iată-ne ajunşi aici, faţă în faţă, povestindu-ne viaţa în timp ce ne îmbătăm dintr-un whiskey foarte scump.
Patrick lăsă un zâmbet să îi descreţească fruntea.
– Patrick… prietene, viaţa ta e o telenovelă ieftină, spuse Jane după o pauză solemnă.
Pe amândoi îi bufni râsul. Când se opriră, Jane trase aer în piept. Ştia că e rândul ei. Şi deşi ”telenovela ei” era surclasată de cea a lui Patrick, îi era în continuare greu să vorbească. Simţea că, vorbind despre asta, lăsa să i se deschidă toate rănile provocate de relația cu Sebastian.
– Cred că acum e rândul meu, începu ea.
– Te rog… ce poate fi mai rău? spuse Patrick.
– Îl cheamă Sebastian. L-am cunoscut alimentând într-o benzinărie, era parcat în fața mea. Au urmat trei ani de relaţie. În mare parte, bună. Se înţelegea atât de bine cu prietenii mei. Credeam că e “băiat bun”. Dar poate aşa ceva nu există. Poate ne-a păcălit pe toţi. Nu mai ştiu. Ne-am despărţit pentru că nu ne mai doream aceleaşi lucruri. Aparent eu îmi doream să fiu cu el, în timp ce el îşi dorea pe altcineva. Nici măcar nu am putut să ripostez. Am aflat de cealaltă femeie după despărțire , întâmplător, de la o cunoştinţă comună. Cu care am dat nas în nas pe stradă.
Înainte ca ultima vocală a cuvântului să iasă din gura ei, Jane duse la gură paharul de whisky şi îl lăsă pe tot să îi alunece pe gât, în timp ce închise ochii. Cumva, licoarea aia aurie funcţiona pe post de medicament, ce ar fi putut cicatriza rănile ei. Sau cel puţin aşa simţea Jane atunci.
janedoesaid 