65. EA: Femeia

eljp– Mulțumim, răspunseră ele bărbatului în costum ce le deschise ușa, în timp ce pășeau în sala ornată cu flori și lumânări din belșug. Cele trei femei știau că sunt privite, așa că o apăsare în plus pe pantoful cu toc care le punea în evidență gambele arcuite era aproape involuntară. Era o seară frumoasă iar Jane, Eva și Sofia veniseră să o susțină pe Alexandra la aniversarea de 7 ani a revistei căreia îi era acum redactor-șef  – ”EA”.

– Credeți că în seara asta se lasă cu dramă? întrebă Sofia împingând una din șuvițele ei culoarea lavandei după ureche.

– Ce, cum? scuze mă distrage de nu mai pot culoarea asta nouă din capul tău, arată ca o grădină de primăvară, zise Jane amuzată, da dramă sigur – stai că acum apare Andrei colegul de la marketing care tot umblă după Alex și vă garantez că Robert va fi în apropiere, mai adăugă ea chicotind.

– Aoleu ca babele la telenovele sunteți, spuse Eva râzând, haideți la bar să luăm de băut, eu doar miros și voi beți, concluzionă aceasta.

– Hai să-i dăm lui mami un suc de morcovi, până nu se bosumflă, zise amuzată Sofia, ne găsește Alexandra sigur.

Iar prezicerea ei nu se lăsă mult așteptată. Odată ajunse la bar, Jane o văzu pe Alexandra care se îndrepta cu frenezie către ea și fete, picioarele ei zvelte erau acoperite de o rochie lungă verde de mătase care se unduia la fiecare pas, Jane suspecta ca avea să descopere că spatele acesteia era gol. Cu siguranță Alexandra avea în plan să destabilizeze feng-shui-ul unui domn în mod special în seara aceea.

– Aici erați? V-am căutat peste tot! exclamă Alexandra.

– Eh serios, nu știai că ai niște prietene cam bețive? spuse Eva amuzată, bine eu nu, sunt doar hormonală.

Fetele începură să râdă.

– Cum vi se pare? e ok? vai ce m-am certat cu tipa de la flori și ăia cu prosecco-ul care voiau să îmi aducă altceva decât rose – gen nu contează domnișoară, cum să nu conteze, aoleu și fotografii de la panou tot dispar, le-am delegat Danei si Mariei să facă pungile dar ghici ce? Robert mi-a mai trântit 50 de invitatați pe ultima sută de metri…arghh și…..

Tirada Alexandrei a continuat pentru încă câteva secunde timp în care Jane și fetele se uitau la ea ca trei cucuvele luate prin susprindere – cu ochii mari și privirile nedumerite.

– Baby, trebuie să te liniștești, locul arată foarte bine, sunt convinsă că și fotograful își face treaba acum unde este defapt ”problema ta”? întrebă Sofia cu blândețe. Alexandra făcu un gest ușor cu capul spre mijlocul sălii, acolo Robert, cunoscut și sub numele de – ”bărbatul care i-a sucit mințile Alexandrei” – socializa cu lejeritate, înconjurat fiind de un număr considerabil de femei frumoase.

Parcă simțind că este privit acesta se întoarse către bar și își fixă privirea pătrunzătoare pe Alexandra, brusc Jane avea senzația că temperatura din aer tocmai urcase câteva grade. Alex fusese mereu cea mai intensă dintre ele dar de data asta își găsisie perechea.

– Aoleu parcă suntem în liceu, zise Eva exasperată, du-te la el și hai să rezolvăm o dată tensiunea asta au trecut două luni Alex, adăugă aceasta pe un ton dojenitor.

– Și ce vrei să fac, Eva? răspunse Alexandra încercând să își păstreze cumpătul și zâmbetul de cinci stele care se cerea într-o astfel de ocazie.

– Du-te la el, o încurajă Jane, cred că e destul de clar că nici el nu a trecut peste, mai spuse ea.

– Unul din voi trebuie să înceteze să se poarte ca la 18 ani, zise Sofia cu nonșalanță jucându-se cu cireașa confiată din cocktail-ul ei, presupunerea mea este că aceea vei fi tu, continuă ea.

Jane și Eva zâmbiră.

Alexandra le aruncă o privire bosumflată își îndreptă însă postura și o luă în direcția lui Robert. Restul scenei se derulă ca prin ecranul unui televizor sub ochii lui Jane, al Evei si al Sofiei. Colegul de la marketing care o plăcea pe Alexandra interceptându-i drumul, Robert observând această scenă și apropiandu-se de ei – colegul de la Marketing plecând cu coada între picioare – Alexandra gesticulând intens – Robert spunându-i ceva – Alexandra rămânând fără cuvinte.

– Ce credeți că i-a spus? întrebă Eva.

– ”Tu ești femeia visurilor mele când sunt cu tine tu îmi dai putere”, răspunse Sofia pe o voce muzicală.

Jane și Eva izbuniră în râs.

– Stați așa acum vine scena finală, le atenționă Jane. Și cu precizia unui ceas elvețian Robert se apropie de Alexandra, îi cuprinse fața între mâini și o sărută de parcă a doua zi îl aștepta pușcăria.

– Dap, aia era , să ciocnim, zise Sofia. Cele trei femei ridicară paharele. Buna dispoziție a grupului fu însă repede întreruptă de mâna unui bărbat pe umărul lui Jane. Aceasta se întoarse brusc aproape pierzand conținutul lichid a paharului.

– Bună Jane, zise străinul cu un zâmbet în colțul gurii. Jane nu avea cum să nu recunoască persoana – Mihai, sau primul, sau nemernicul, se uita acum la ea. Trecuseră peste 7 ani de când îl văzuse ultima oară din întâmplare într-o cafenea, ochii lui de un verde aproape transparent inspirau ca întotdeauna același lucru: o invitație. Sofia își arcui sprânceana, și ea îl știa pe Mihai, doar fuseseră colegi de liceu.

– Bună, nu mă așteptam să te văd aici, spuse Jane într-un final.

– Am venit cu un client, răspunse el nonșalant, tu?

– Prietena noastră este redactorul-șef, spuse Jane, în continuare mirată că dăduse nas în nas cu el.

– Și voi ați venit să o susțineți, nici nu mă așteptam la altceva, spuse Mihai, și Sofia felicitări pentru noul statut martial spuse el pe un ton jucăuș. Jane își aducea aminte cum Mihai nu părea să ia niciodată nimic în serios în afară de persoana lui. Sofia schiță un zâmbet strâmb – nu îl plăcuse pe Mihai vreodată, în opinia ei era un tip alunecos și extrem de egoist.

– Hai că v-am lăsat, poate ne vedem la o cafea, același număr nu? zise Mihai zâmbind.

Jane se uită la el mirată.

– Nu fi surprinsă doar nu credeai că l-am uitat? mai spuse Mihai și se întoarse cu spatele. Jane nu putea decât să îl privească cum se îndepărta – ceva la care el fusese mereu foarte bun. Timpul însă nu fusese așa de bun cu el cum s-ar fi așteptat Jane, emana în continuare o carismă incredibilă și era probabil mai în formă decît fusese în zilele lor trecute, dar fața îi devenise mai aspră, mai îmbătrânită.

– Nu credeam că o să-l mai văd pe acest personaj, spuse Sofia cu un oarecare dispreț, dar cine știe poate ești femeia vieții lui, mai adăugă ea.

Jane și Sofia izbucniră în râs.

– Îmi explică și mie ce se întâmplă? întrebă Eva contrariată.

– Da, da îți zic, stai să răspund, zise Jane, telefonul vibra cu insistență în geanta ei – era Richard.

–  Hello darling, se auzi vocea inconfundabilă a englezului în receptor.

– Hey, răspunse Jane încet. Ceva în tonul lui Richard o făcea adesea să se simtă îmbujorată ca o fată de liceu care se uită pe sub pleoape la băiatul pe care îl place.

– Mai ai loc și pentru mine la tine în apartament? o întrebă Richard.

– Da am….răspunse Jane ezitant.

– Perfect, ne vedem mâine de dimineață, scuză-mă trebuie să intru într-un conference call acum, adăugă el.

– Ce s-a întâmplat? întrebă Sofia.

– Richard, vine mâine în țară, răspunse Jane.

– Păi și de ce ești așa mirată? întrebă la rândul ei Eva.

– Pentru că știam că nu poate să vină decât peste o lună, spuse Jane categoric.

– Eh, după ce l-a cunoscut pe Patrick de revelion eu zic că vine după ”femeia lui”, zise Sofia emfatic.

Eva izbucni în râs.

– Da, eu femeia…vieții, remarcă Jane cu un zâmbet neconvingător.

 

 

Advertisements

43. Final: trageți cortina!

28653Jane se uita la bărbatul din fața ei care îndesa în grabă câteva tricouri într-o geantă. Încordat și cu o înfățișare care putea speria copii, Patrick își strângea cele câteva lucruri pe care le lăsase în apartamentul ei pe parcursul relației lor.

Relație…. ce cuvânt straniu, carusel, casă bântuită sau circ ar fi fost cuvinte mai potrivite să descrie ce se petrecuse între ei de când reapăruse în viața ei, toamna trecută.

Iar acum pleca… a cui era vina? De data asta: a ei…

***

Cu câteva ore în urmă

Brațele lui Patrick îi înconjurau talia și respirația lui caldă îi gâdila ușor gâtul de fiecare dată când îi spunea ceva la ureche. Erau la un concert al unei formații pe care Nic le-o recomandase, într-un bar mic decorat în stilul erei prohibiției. Ca să nu facă notă discordantă, Jane și Patrick erau și ei îmbrăcați în temă.

– Arăți foarte bine, îi spuse el trecându-și mâna prin franjurile rochiei lui Jane.

– Mulțumesc, domnule Golescu, și dumneavoastră sunteți foarte chipeș, zise Jane întorcând capul spre el.

– ”Chipeș”, repetă Patrick amuzat, cuvântul ăsta chiar a ieșit de mult la pensie.

– Anii ’20, ce vrei, mă adaptez, răspunse Jane.

– Ești foarte adaptabilă, spuse el sărutând-o.

Momentul fu întrerupt de David, care își făcea loc printre ceilalți spectatori.

– Gata! Am ajuns, zise el trăgându-și sufletul.

– Doar tu? întrebă Patrick.

– Da, ar fi trebuit să vină și câțiva colegi de birou dar au renunțat în ultima clipă. Poate vine Sebastian, voi vă știți, nu? Mi-a și zis că v-ați întâlnit acum câteva săptămâni, spuse David foarte relaxat.

Jane îngheță, brațele lui Patrick se încordară în jurul ei și în secunda următoare se scuză și se duse spre ieșirea barului.

– Am zis ceva greșit? întrebă David mirat.

– Nu, doar că Sebastian și cu mine….am fost împreună, zise Jane pornind în căutarea lui Patrick. David nu avu timp să răspundă sau să își îndrepte privirea plină de reproș către ea.

***

Prezent

– Te rog nu pleca, îi spuse Jane pe un ton rugător. Vocea îi tremura deja și simțea că lacrimile nu sunt prea departe.

– De ce să nu plec, iubito? îi spuse el ironic. Ai nevoie de un fraier de serviciu în timp ce alergi după altul?

– Nu, Doamne, ți-am zis în mașină, am dat nas în nas din greșeală. Eva poate să confirme. Nu te mint, zise Jane, știi că urăsc să mint.

– Da știu, cu toate astea nici cu adevărul nu stai prea bine, spuse el acru.

Jane lăsă capul în jos. Patrick avea dreptate. Ironia era că ea îl blamase pe Sebastian pentru tot ce îi ascunsese. Acum însă nu era sigură că ea era cu mult mai bună.

– Îmi pare atât de rău, îi spuse Jane cu lacrimi în ochi.

Patrick se uită la ea, ura să o vadă plângând. Poate era prea sentimental, sau poate în ochii lui ea era încă fetița din școală plângând cu sughițuri pentru că fusese dată afară de la cor de față cu toată clasa pentru că avea o voce proastă. Patrick închise ochii și înghiți în sec încercând să se calmeze.

– Jane, nu putem continua așa. Tu nu ai terminat cu el. În mintea ta el e încă acolo. De ce căcat, nu știu. Ce știu este că nu vreau să fiu varianta de rezervă. Eu nu sunt un tip de rezervă pentru nimeni, iar tu pentru mine ești prima opțiune, zise Patrick pe un ton sigur.

– Nu ești de rezervă, răspunse Jane, nu sunt pregătită să renunț la noi…adăugă ea.

– Eu însă da, spuse Patrick încet, ai încă lucruri de clarificat, iar eu m-am săturat să mă alerge constant trecutul tău. Nu vreau să plătesc eu pentru păcatele lui sau regretele tale. Cine știe poate și pe noi doi ne-a cam alergat trecutul nostru.

– Ai dreptate, și tu ai totuși un trecut pe care încă îl porți cu tine, îi zise Jane referindu-se la logodna eșuată a lui Patrick.

– Cu atât mai mult atunci, trebuie să încheiăm, zise el pe un ton rece.

– Poate nu crezi dar chiar te iubesc, spuse Jane utându-se în gol. Nu știa de ce spunea asta, era sigură că nu avea să schimbe cu nimic lucrurile. Gândul însă că Patrick ar putea crede că era o jucărie pentru ea îi tăia respirația.

– Știu, și eu mă simt la fel. Aparent nu este de ajuns….spuse Patrick cu un nod în gât.

Jane nu știa când ajunseseră amândoi în hol. Patrick se uită încă o dată la ea cu ochii aceia pătrunzători și de acum triști. De data asta ușa nu se trânti ci se închise ușor. Jane era imobilizată în fața ei, inima îi bătea și simțea cum extremitățile i se răciseră complet. Spectacolul se încheiase, iar rolul ei de personaj negativ fusese convingător.

– Acum chiar a plecat…. spuse ea în telefon.

41. Să aranjăm mătura

725Trecuseră doar două zile de când Patrick plecase val-vârtej din apartamentul lui Jane și de când Sebastian îi scrisese. Cel din urmă nu primise răspuns, după cum hotărâse Jane împreună cu fetele, pe când Patrick era pe cale să primească unul. Sofia îi spusese foarte ferm: ”Nu e perfect, dar are sânge în el, așa că mai dă-i o șansă”.

Trecându-și mâinile cu emoție peste rochia ei roșie pentru a o netezi, Jane stătea în fața barului lui Patrick. Nu îndrăznea parcă să intre, aștepta ca o întâmplare străină de ea să o tragă în interior. În realitate, habar n-avea ce urma să îi spună acestui bărbat. Că îl iubea? Că voia ceva pe bune și de lungă durată? Oare așa era? Mai avea încă nevoie să își plângă de milă despre cele întâmplate cu Sebastian? Erau brațele lui Patrick locul unde putea face asta? Cu siguranță așa ceva nu era prea cinstit din partea ei.

Dându-și seama că nu avea cum să rezolve nimic pe trotuarul prost asfaltat în care i se afundau ușor tocurile, Jane împinse ușa localului.

Înăuntru nu era foarte multă lume, seara de abia începea. Nic era la bar și își prezenta abilitățile de barman unui grup de străini deja trotilați. Patrick însă nu era de văzut. Nic o observă pe Jane și zâmbind îi făcu semn să vină către bar.

– Bună seara domnișoară, îi spuse el îmbrățișând-o peste tejghea, imediat termin cu transfrontalierii ăștia și ai toată atenția mea. Zis și făcut, în câteva clipe Nic era din nou în fața ei și începu să îi prepare un cocktail.

– Știu, v-ați certat, big-boss tună și fulgeră de câteva zile, a făcut inventarul de 3 ori până acum, îi spuse Nic zâmbind.

– Nu credeam că l-a afectat în vreun fel… zise Jane vizibil mirată.

– Serios? Cred că acum faci ce faceți voi femeile – ”Nu credeam că îi pasă dar în secret vreau să nu mai iasă din casă fără mine”, spuse Nic pe o voce feminină, dând din gene.

Jane râse și îi spuse

– Ești nesuferit, Eva n-ar fi fericită să te audă cum faci mișto de o gagică.

– Hai mă, glumesc doar, cât despre Eva poate oricând să mă disciplineze contabil, zise Nic cu un zâmbet ștrengar.

– Cred, spuse Jane, ai totuși idee unde e Patrick?

– În spate, la aprovizionare, acum tre să apară, îi răspunse Nic.

În minutele următoare Patrick își făcu apariția , cu părul dat pe spate, o cămașa descheiată neglijent, cu mânecile suflecate și acei blugi care erau făcuți ca pentru el – Jane nu putea decât să ofteze în gând. Oficial era o femeie superficială, orbită de aspectul fizic al unui bărbat – dar sincer, ce era rău în asta? “Totul”, își zise ea – îl iubești că te atrage sau pentru tot?

În timp ce Jane găzduia această dezbatere ”filosofică” în capul ei, Patrick veni către ea și din spatele barului  o întrebă pe un ton rece:

– Bună, te-a servit Nic cu ceva?

– Da mulțumesc, dar nu de aceea sunt aici, am putea să vorbim? zise Jane.

– Despre? întrebă el fără să clipească.

– Noi și ce s-a întâmplat, îi spuse Jane nesigură.

– Mă mir că ești aici și că nu te-ai așteptat să vin eu iar după tine, răspunse el dur.

– Hai că nu e chiar așa… îi zise Jane.

– Da mă rog, nu chiar așa, dar cam pe acolo. În fine, nu am chef să mă cert iar acest ”noi” va trebui să aștepte, e seară de muncă. Dacă vrei să rămâi până mă mai eliberez ca să putem vorbi la mine în birou ești bine venită, îi spuse Patrick.

Știa că era arogant, poate chiar nesimțit cu ea dar nu îi păsa. Patrick era încă furios pe ea și pe faptul că Jane fusese prezentă în mintea lui constant în ultimele zile.

Jane dădu din cap. Știa că nu era bine să aștepte, dar ceva în ea îi spunea că era timpul să lase de la ea. După două ore care i se părură o eternitate, Patrick se strecură lângă ea și luându-i ușor mâna o trase către o ușă din dreapta barului.

– Unde mergem? întrebă ea.

– La mine în birou, răspunse acesta.

Camera era relativ mică și plină de cutii cu băuturi și hârtii. Undeva într-un colț era un birou și două fotolii surpinzător de mici și ele. Patrick îi făcu un gest către ele iar Jane se așeză fără un cuvânt.

– Te ascult, se auzi vocea lui autoritară.

– Să știi că nu apreciez tonul ăsta superior, îi zise Jane scurt.

– Ai venit să vorbim, te ascult, dacă nu îți place felul în care o fac asta este, spuse Patrick zeflemitor.

Jane era deja iritată.

– În fine. Nu sunt ok cu felul în care s-a terminat discuția dintre noi de data trecută. Înțeleg de ce nu erai entuziasmat să mă văd cu ai tăi dar nu poți să o dai când caldă, când rece. Ori încercăm să fim împreună pe bune ori nu. Nu poți să te retragi de fiecare dată când mă apropii de spațiul tău. Știu că nici eu nu am fost consecventă în totalitate și cred că și intuiești de ce. Nu știu sigur dacă sunt pregătită să dau din nou atât de mult, dar știu sigur că nu vreau să am ceva complet fără perspective. Știu, asta vă face pe voi bărbații să fugiți ca dracul e tămâie, dar, sincer, nu am de gând să mă scuz pentru că vreau tot chiar dacă sunt capricioasă adesea. Am tăcut în trecut pe tema asta, de data asta însă, îmi pare rău, o să suferi tu consecințele. Poate e doar chimie între noi sau doar o nostalagie nerezolvată… nu știu. Oricum ar fi, nu vreau încă să renunț la tine, dar nici nu vreau să mi-o mai iau… mărturisi Jane.

Era surprinsă de propia ei confesiune care cumva o liniștise.

Patrick se uita la ea cu ochii lui verzi, pătrunzători și după câteva clipe spuse:

– Nici eu nu vreau să renunț, poate pentru că nu mi se pare prea masculin- zâmbi el, sau poate pentru că tu chiar mi-ai intrat pe sub piele și nu vreau să regret că n-am fost eu bărbatul acela care nu ți-a oferit chestii. Trăiesc însă de multă vreme cu mine și e nevoie de răbdare, pe care, din câte văd, a consumat-o papagalul ăla înaintea mea… și, da, înțeleg ce te sperie. Din păcate, eu nu pot acum decât să îți dau fiecare moment în parte, pe tot și cu totul… atât. Îl mai iubești? întrebă el dintr-o dată.

– Nu…dar urăsc că s-a distrus ce era, spuse Jane lăsând ochii în pământ.

– Iar eu unde intru în ecuația asta? o întrebă Patrick ridicându-i bărbia în sus cu tandrețe

– Aici, cu mine, spuse ea cu glasul tremurând. Detesta această vulnerabilitate dar nu se putea abține.

Patrick o sărută, încet și mai apoi din ce în ce mai aprins până mâinile ei erau pierdute în părul și de-a lungul spatelui lui, iar Patrick găsise accesul sub rochia ei. Dintr-o dată, o ridică și o așeză pe biroul pe care îl golise de hârtii cu o mișcare fermă a brațului. Zgomotul trecuse însă neobservat de Jane. Poate era doar atracția de ei, sau trecutul sau rănile ei, pentru moment însă cu picioarele înlănțuite în jurul taliei lui și mâinile lui flămânde pe trupul ei, erau doar ei doi…

***

Ceva timp mai târziu, Jane își aranja rochia.

– Îți stă bine în roșu, spuse Patrick cu un zâmbet ștrengar.

– Mulțumesc, zise Jane, auzi dar tu de ce ai aceste mături la tine în birou?

– Păi biroul ăsta a fost o debara înainte, răspunse Patrick.

– OMFG, tocmai am făcut sex într-o debara! exclamă Jane

– Practic da, hai recunoaște n-a fost așa incomod, zise Patrick zâmbind larg.

– Superb, mă simt ca un mop, zise Jane sarcastic.

– Un mop foarte sexy, însă, spuse Patrick sărutând-o pe gât.

Jane îl ciupi de fund și îi spuse râzând:

– Hai, ieși afară până nu începem iar să ne certăm. Patrick zâmbi și luând-o de mână descinseră amândoi în bar.

– Ce faci big boss ai făcut în sfârșit ordine în birou ăla ? răsună vocea lui Nic.

 

37. Parisul nu e niciodată la fel

FotorCreated21Razele soarelui gâdilau pereții camerei. Jane se foi un pic între așternuturile imaculate, încercând să alunge somnul.

Era la Paris, într-o cameră cochetă de hotel iar bărbatul care pufăia nestingherit lângă ea era Patrick.

Cu 3 ani în urmă se regăsise în același oraș cu celălalt el – Sebastian. Nu fusese un sejur nereușit, din contră, pe Jane o cuprinsese atunci o stare de romantism pe steroizi care ei i se păru reciprocă.

Acum era, însă, ciudat să fie în acest oraș plin de alte amintiri. Jane acceptase cu reținere propunerea lui Patrick de a pleca la Paris, iar acesta avusese inspirația să nu pună mai multe întrebări. Doi bărbați diferiți, un singur oraș, același scenariu care părea să se repete în viața lui Jane, asemeni unei runde de carusel continue. Nu învățase nimic din greșelile ei oare? Sau se epuizaseră locurile romantice de pe pământ? Șirul de gânduri îi fu întrerupt de ochii verzi, somnoroși, care o priveau:

– Le văd cum se mișcă… rotițele din capul tău. E prea devreme să gândești la capacitate totală, iubito… îi zise Patrick zâmbind și trăgând-o lângă el.

Jane se înroși un pic, fusese prinsă.

– Tu nu te întrebi niciodată cum pot fi realmente diferite aceleași lucruri doar cu persoane diferite, nu e doar o scenă care se repetă? îl întrebă Jane.

– Ok, nu vreau să știu cum ai ajuns la această concluzie având în vedere că de-abia te-ai trezit, zise el amuzat. Nu, nu mă întreb. Sunt aici acum cu tine, pentru că asta vreau și pentru că….îmi pasă, îi răspunse Patrick încurcat.

Jane zâmbi. Două cuvinte foarte banale dar pentru cineva ca Patrick foarte importante și, pentru ea, ceva complet neașteptat.

– Oh, ce romantic, ca un slogan electoral: Patrick Golescu – pentru că îmi pasă! spuse Jane râzând.

– Aoleu, groaznică ești, îți zice bărbatul ce simte și tu te amuzi, îi spuse el un pic rușinat.

– Hai mă, glumesc – m-ai luat pe nepregătite… și mie îmi pasă… doar că… îmi e frică, răspunse ea lăsând capul în jos.

Și, uite așa, rostise cea mai clișeu frază din filmele romantice americane, partea proastă era însă că în momentul acela chiar asta simțea.

– Și mie, îi mărturisi Patrick luându-i fața între mâinile sale mari. Stătură așa pentru un moment până când el întrerupse tăcearea.

– Îi permiți candidatului să își exprime sentimentele într-un mod mai frust? Mă gândesc să nu începem să ne lacrimogenăm, nu de alta, dar n-am mai plâns de când m-ai făcut porc într-a şaptea, când am comentat de sânii Danielei la ora de matematică, zise Patrick surâzând.

Jane râse.

– Chiar te rog!

***

Următoarele patru zile trecură pe nesimțite. Între toate locurile ascunse din oraș pe care Patrick le cunoștea, vizita la sora lui care era și mai prietenoasă decât și-o aducea aminte, Patrick pe post de unchi, privirile complice pe care mai nou și le aruncau și toate așternuturile șifonate între timp – acest Paris devenise complet altul pentru Jane.

 

29. Flori, fete și bărbați

FotorCreated46523Jane se uita la buchetul de iriși și narcise galbene, care îi trona pe birou – un cadou de la Patrick. Florile fuseseră livrate cu o zi înainte, însoțite de un măr, cu mesajul: ”Permite-mi să-ți ispitesc amintirile și orice altceva vrei tu. Îmi pare rău ca nu ne putem vedea azi. Să ai o zi fumoasă, femeie!”.

Mesajul o făcuse să zâmbească pentru prima oară de la întâlnirea cu David, colegul lui Sebastian.

Acum, însă, după încă o noapte nedormită, de data asta din cauza gândului că o reîntâlnire cu Sebastian era iminentă – florile de pe biroul ei erau doar flori.

– N-ai apucat încă să vorbești cu el despre Sebastian? o întrebă Eva, întrerupându-i șirul de gânduri.

– Nu, astăzi ne vedem. Nici nu știu dacă vreau să fac asta, răspunse Jane.

– Ai zis că te mai gândești. Să înțeleg că te-ai hotărât să taci? Foarte neobișnuit pentru tine, îi spuse Eva pe un ton înțelegător.

Ce e drept, cu o seară înainte, când făcuse turul telefoanelor ca să vorbească cu fiecare dintre fete, Jane nu se arătase încă hotărâtă să facă nimic. Acum, însă, perspectiva de a deschide cutia Pandorei, sau mai bine zis cutia lui Sebastian, cu Patrick, nu i se părea deloc tentantă.

– Da, știu, poate e timpul să ascund și eu ceva. Pe Sebastian chestia asta l-a servit bine, nu? zise Jane cu resentiment în voce.

– Poate, dar tu nu ești el. Iar el e un cretin, spuse Eva cu convingere.

Jane zâmbi, dintre toate fetele Eva fusese cea mai puțin înțelegătoare cu Sebastian. După despărțire, Eva îi recunoscuse lui Jane că mereu avusese un sentiment ciudat față de Sebastian, nu spusese nimic despre asta pentru că ”la urma urmei nu sunt ghicitoare sau cititoare de aură – mie îmi plac datele palpabile”.

– Și cu Nic care e treaba? întrebă Jane, vrând să deturneze atenția de la ea.

– Nimic momentan, am vorbit de câteva ori,  e altceva și asta îmi place. Observ că vrei să schimbăm subiectul, orice se întâmplă suntem aici la datorie, spuse Eva cu o voce încurajatoare.

***

După program, înapoi acasă, Jane îl aștepta pe Patrick. Soneria răsună în casă, Jane deschise ușa, iar Patrick își lipi instant buzele de ale ei. Un gest care altă dată i-ar fi trimis senzații delicioase până în vârful degetelor. Acum, însă, Jane se simțea sufocată de apropierea acestui bărbat care se voia a fi al ei. Era sătulă să vorbească despre Sebastian cu oricine, cu atât mai mult cu Patrick. Își dorise un început nou, care, însă, părea să fugă de ea ca dracul de tămâie. Și totuși, se simțea groaznic să ascundă lucruri. Aparent rămăsese cu o lecție învățată din povestea cu Sebastian – minciuna.

– Ce se întâmplă? întrebă Patrick pe un ton blând ridicându-i bărbia spre el, astfel încât Jane să îl poată privi în ochi. Patrick știa că ceva era în neregulă cu ea de câteva zile. Nu întrebase până acum așteptând-o pe ea să îi spună.

– Nimic, spuse Jane trăgându-se din brațele lui.

– Iubito, nu-mi insulta inteligența. Cunosc textul ăsta cu ”nimic”. În traducere liberă, la voi, femeile, înseamnă totul. Așa că vreau să știu tot ce e de știut legat de starea ta, spuse Patrick ferm. Știa că lui Jane nu îi plăcea să fie presată, dar ceva îi spunea că de data asta trebuia să insiste.

– Așa cum îmi spui și tu lucruri doar când îți convine? zise Jane răspicat.

– Iar ne întoarcem la faza cu plantatul copacilor? Gata, s-a întâmplat. Hai să trecem peste, decât dacă îți face plăcere să ții o evidență a așa-ziselor  mele greșeli. Ai și microfoane în casă, lucrezi la Servicii? spuse Patrick foarte calm.

– Wow, suferim un pic de mania persecuției, zise Jane. Sângele i se urcase deja în obraji și avea senzația că ori urma să îl pleznească pe Patrick sau avea să înceapă să plângă de nervi. Discuția luase o întorsătură urâtă și puțin absurdă.

Patrick își încleștă un pic maxilarele încercând să se liniștească. Așa nervoasă cum era, Jane nu putea nega cât de atrăgătoare erau trăsăturile feței lui. Bărbia bine arcuită, ochii pătrunzători și semnele unei bărbi de a doua zi, făceau din el un  exemplar foarte masculin. Ce contrast incredibil între înfățișarea lui Patrick și chipul aparent blând a lui Sebastian. Jane închise ochii plină de frustrare, era acum convinsă ca mintea ei funcționa constant pe două coloane comparative între cei doi bărbați din viața ei.

– Nu, nu sufăr de nimic, stau bine și cu colesterolul. Vreau doar să vorbești cu mine și să îmi spui ce ai pățit. Și asta face parte din chestia asta dintre noi, zise Patrick pe un ton mai liniștit.

– Mă bucur că acum ești dispus să împarți și alte lucuri cu mine în afară de pat. Corecție: eu să împart lucruri cu tine în ”chestia asta”, spuse Jane furioasă.

– Sunt gata să îți zic orice vrei să știi. Când ești pregătită să vorbești și să asculți, știi unde mă găsești, rosti Patrick cu răceală.

Într-un moment se auzi ușa de la intrare trântindu-se. Patrick nu mai era, iar Jane putea să se bucure de compania lacrimilor ei.

10. Întâmplarea face…

serendipity 3 memaTrecuse o săptămână de la întâlnirea cu Patrick.

Pentru Jane, nimic nu reușea să știrbească amintirea acelei revederi complet neașteptate.

Jane știa că e naiv să se poarte așa, trecutul lor părea dintr-o altă viață, se mai cunoșteau acum oare? Avea, însă, sentimentul că ceva diferit era pe cale să se întâmple. Poate erau ovarele ei, care își cereau, în sfârșit, tributul reproductiv, poate singurătatea sau poate, pur și simplu, era el.

Patrick fusese mereu altfel, de când erau copii: băiatul acela care îți deschidea ușa, care nu credea că cititul e doar pentru fete, căpitan al echipei de baschet, fumător de prea devreme – de fapt, prima țigară tot cu el o fumase, în spatele școlii, undeva într-un loc nesanitar – băiatul acela care nu se lăuda când reușea să pupe o fată sau să îi dea jos bluza. De fiecare dată explica: “Ce mă, eu sunt figurant?”

Pe vremea aceea, Patrick purta niște ochelari cu rame urâte, pe care Jane îi ștersese, de multe ori, de aburii iernii, atunci când el avea grijă să nu fie săpunită de restul băieților. Pe el îl respectau, era “bazat”, era “cool”.

Nu fuseseră niciodată un cuplu, nici măcar în accepțiunea vârstei de 14-15 ani. Fuseseră mereu ”prieteni”, colegi de bancă pentru doi ani și, sub mărul din curtea școlii, în ultima vară înainte de liceu, acel prim sărut stângaci, dar cumva de neuitat.

Iar apoi, nimic. A venit vacanța, el promisese că vor mai vorbi, dar vara se lăsă fără niciun semn de la el, apoi liceul, apoi facultatea- când îl întâlnise întâmplător pe stradă, după admitere – apoi viața reală.

În postările de pe Facebook ale altor prieteni, Patrick era mereu rebel, înconjurat de fete, dar, cumva, singur. Era mereu pe drumul lui, care îl condusese, în ultimul an de facultate, pe tărâmul Africii, unde făcuse voluntariat pentru copiii infectați cu HIV.

Un fost coleg de generală îi spusese atunci:

– Bă, Patrick ăsta e nebun, a plecat în Africa așa, pur și simplu!

– Dar ce, Africa e cumva pentru nebuni? replicase atunci Jane, cumva mândră că Patrick nu dezamăgise, nu se conformase.

Iar acum, ar fi vrut să îl vadă din nou, dar era oarecum descurajată că nu dăduse niciun semn. Oare nu mai avea numărul ei? Nu și-l schimbase din generală…

În timp ce Jane contempla acest aspect ”existențial”, șirul gândurilor fu întrerupt de soneria telefonului:

– Alo? Ce faci, măi, iar nu răspunzi la telefon? o întrebă Alexandra răspicat.

– Eram în ședință…

– Ok, ieșim la opt jumate, avem rezervare, îți dau adresa, îmi scapă numele, vezi că Sofia nu știe nimic. Ne vedem cu toții să îi sărbătorim promovarea, în sfârșit o să aibă și ea o viață!

Jane zâmbi, Sofia aștepta promovarea asta de un an, aproape se mutase la serviciu, în timp ce Ștefan, logodnicul ei, era terifiat că vor ajunge să se cunune la birou.

Jumătate de oră mai târziu, Jane era la adresa cu pricina și… surprize, surprize: fără să știe exact cum, ajunsese în fața barului lui Patrick. “Cum de nu ți-ai amintit adresa? Proasto!”, își spuse încet în barbă. Gașca era deja înăuntru, mai puțin Sofia.

– Ăsta e barul lui, de ce nu mi-ai zis? o mustră Jane pe Alexandra.

– Al cui?

– Al lui Patrick, spuse Jane printre dinți.

– A, Patrick, ăla drăguț… de la școală! exclamă Alexandra în gura mare.

Și uite cum, din spatele ei se întoarse chiar omul în persoană – Jane încremeni. Cu un zâmbet ștrengar afișat pe față, Patrick spuse:

– Doar drăguț? Hai mă… aveai o părere mai bună într-a opta.

Alexandra zâmbea ca o candidată la președinție, în timp ce Jane rămăsese cu gura întredeschisă, așteptând parcă reluarea de la televizor, ca să se convingă că această scenă tocmai avusese loc.

– Alexandra, îmi pare bine.

– Patrick… și mai bine, veni răspunsul.

– Sorry, răspunse Jane, ea e prietena mea, Alexandra…

Făcu apoi runda de prezentări, Ștefan îl studia atent: avea loc ”marea adulmecare”. Patrick părea însă de neatins, zâmbitor și ospitalier – doar erau pe teritoriul lui. Jane îl puse la curent cu motivul pentru care se aflau în barul lui și, desigur, el hotarî că promovarea Sofiei, pe care nu o cunoștea, trebuia sărbătorită într-un mare fel. Shot-uri după shot-uri, șampanie, muzică.

Tot grupul era vrăjit: promovata serii renunțase la scepticismul care o caracteriza și nu contenea să îi arunce ocheade cu subînțeles lui Jane, în timp ce Alexandra deja făcea planuri de nuntă, iar Eva se manifesta nestingherită pe ritmul latino care răsuna în boxe. Părea că Patrick fusese mereu unul dintre ei. Desigur, verdictul avea să vină.

Mult după ora patru a dimineții, masa gălăgioasă începuse să se retragă. Jane ramăsese iar singură cu Patrick.

– Urma să te sun, să știi, dar e ok că ai venit să mă vezi, îi spuse el pe un ton sigur, dar jucăuș.

Jane era pregătită să explodeze, cât tupeu! Își aduse, însă, imediat, aminte că așa era el – plin de calități și de el. Când erau copii, avea mereu replici dezarmante, care erau chiar menite să te șocheze, aproape că aveai senzația că îi plăcea să vadă oamenii dezbrăcați de orice mască, cu toate intențiile pe față…

– Hmm, văd că pasiunea ta pentru dezarmare nu s-a schimbat. Spune-mi, iar o să arunci replici din astea și apoi o să fugi ca un iepuraș? Hai, că nu sunt așa amenințătoare, am doar 1,65, mă rog, 1,77 cu tocurile astea, îi spuse Jane cu un zâmbet șiret, micșorând și mai mult spațiul dintre ei.

Avea și ea acum replici la ea, nu numai el.

Patrick nu mai avea altă alternativă decât să îi inspire mireasma și să spună:

– Am fost de rahat, încă îți știu numărul pe de rost.

– Știu, răspunse ea.

Aiurea, doar nu avea să își recunoască surprinderea.

– Hai cu mine, îi spuse el, la fel cum o îndemnase în acea vară, de mult. Jane îl urmase atunci ca o fetiță curajoasă, acum era, însă, o femeie cu multe lucruri de pierdut…

9. ”Casablanca” de împrumut

FotorCreated90– Dintre toate barurile din oraşul ăsta, ai intrat exact în al meu, fuseseră primele cuvinte ale lui Patrick.

Nu se mai ţineau în braţe, dar acum, el îşi pusese mâinile pe umerii ei, de teamă parcă să nu o piardă din nou.

– Ne întâlnim întâmplător după atâta timp şi prima ta replică e una din Casablanca? răspunse Jane amuzată. Hai, poţi mai bine de atât…

Şi încă cum. Patrick, băiat de familie bună, cu prenume scump şi aşteptări elitiste, răzbunase pretenţiile părinţilor deschizâdu-şi un bar şi renunţând la universitate în ultimul an de studiu. “Inteligenţa nu stă în vreo diplomă de la vreo instituţie pretenţioasă sau în vreun nume de familie”, cel puţin asta era varianta lui.

Așezați la bar, comanda veni pe cât de repede, pe atât de natural:

– Nic, fă-ne câte un Casablanca, te rog. Domnișoara e cinefilă.

Barmanul se uită puțin întrebător la ei și se apucă de treabă. Jane și-a oprit privirea, pentru o clipă, la el. Fața lui se întrezărea din spatele unei șuvițe de păr cârlionțat, ușor roșcat, în timp ce mâinile lui cu degete scurte și ușor grăsuțe învârteau rapid sticlele din spatele tejghelei.

Când două pahare pline cu o licoare colorată au fost puse în fața lor, Jane ridică privirea și se uită suspicios la recipient, părea un experiment chimic. Fără  să aștepte întrebarea, Patrick răspunse :

– Nu întreba ce e în el, gustă.

Jane se conformă ca o elevă conștiincioasă și ridică paharul – pentru prima dată în viaţa lor, ciocneau un pahar de băutură împreună, fiind legal îndreptățiți să facă asta.

Ea dădu aprobator din cap, apoi scoase tacticos o ţigară din pachetul aflat pe bar şi, până să o aprindă, ochii lui începuseră să se plimbe pe degetele ei, căutând o verighetă, un inel de logodnă, ceva, orice.

– Te-ai măritat? veni imediat întrebarea.

Jane începuse deja să râdă, în timp ce gândul îi zburase către Sebastian. Fusese singurul care o făcuse să se gândească la această posibilitate până acum.

– Nu. Pe tine nici nu te mai întreb. Presupun că ești rebel în continuare.

– Da, întotdeauna… doar mă știi pe mine.

Jane se întreba dacă într-adevăr așa era, când el a continuat abrupt:

– Noroc că a scăpat sor-mea turma. S-a căsătorit acum doi ani şi are deja un copil.

Jane s-a uitat atunci la el și, cuprinsă de o nostalgie profundă, îi spuse:

– O, Doamne, Patrick, eşti unchi…cum a  trecut timpul…

Ce-i drept, erau departe de şcoala generală, de careul unde se văzuseră prima oară, de banca în care stătuseră împreună şi de curtea unde se sărutaseră.

Două ore mai târziu, pierduţi în amintiri, glume proaste şi sentimente noi, Patrick o conducea către ieşire. Afară încă ploua.

Înainte ca ea să se urce în taxi, s-a întors către el şi, într-o clipă, i-a simţit din nou braţele în jurul ei. Pentru câteva secunde au stat aşa, faţă în faţă, ea pierdută în ochii lui verzi – cu lentile de contact cu tot.

– Acum ştii unde să mă găseşti. Poate mai ieşim la joacă şi altă dată.