45. Circ de seară

confruntareTrecuseră câteva zile bune de când Jane luase decizia de a-l confrunta pe Sebastian. Aproape că toată situaţia cu Patrick nu mai ocupase atât de mult loc în mintea ei, gândul unei întâlniri în care îşi va pune sufletul pe tavă în faţa unui om cu care împărțise trei ani de zile din viața ei, cu multă fericire și la fel de multă dezamăgire, o neliniștea.

Era o după-amiază leneşă de joi când Jane hotărî că nu poate lăsa ca acest lucru să îi mai macine nervii și să îi complice existența. Era timpul să confrunte tot ce mai simțea sau nu față de Sebastian. Puse mâna pe telefon, căută numele lui în agendă şi cu o apăsare sigură atinse numărul de pe ecran. După câteva secunde, o voce atât de cunoscută, dar în acelaşi timp atât de străină acum, spuse un „Alo” întrebător.

– Bună, ce faci? spuse Jane cu o voce nesigură.

– Bine, mă bucur că m-ai sunat. Uite mă duc spre casă de la birou. Tu ce faci? Eşti bine? răspunse Sebastian cald.

– Da, sunt bine. Aş vrea să ne vedem zilele astea cândva să stăm de vorbă.

– Păi ce zici să povestim chiar azi? Mâncăm de seară împreună într-o oră? Întrebă Sebastian ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Fix o oră mai târziu, Jane stătea cuminte pe terasa unui restaurant cunoscut ei şi aştepta ca Sebastian să apară. Doar câteva minute mai târziu, fără întârziere prea mare, acesta era în faţa ei.

Se aplecă, o luă în braţe şi o pupă pe amândoi obrajii. Pe Jane o trecu un fior ciudat urmat de o stare de angoasă. Poate era doar faptul că nu îl mai văzuse de atâta vreme sau poate pentru că știa că se întâlneau pentru a pune cu adevărat sfârşit tuturor lucrurilor nespuse dintre ei.

După o inconfortabilă conversaţie de început, Jane hotărî că e momentul să deschidă cutia Pandorei:

– Ştiu, să ştii că m-ai înşelat. Şi cu cine. Şi de când. Nu vreau să avem o conversaţie ciudată în care tu mă întrebi de unde ştiu şi eu îţi spun că nu contează.

Sebastian se uita la ea cu ochii mari şi nu putea spune nimic.

– Ah, şi încă ceva: hai să nu fim penibili tu încercând să negi. Ce mi se pare cel mai rău nu este nici măcar faptul că ai plecat din relaţia cu mine pentru altcineva, ci faptul că te-ai întors a doua oară ca să îmi mai tragi încă o dată covorul de sub picioare. Pentru că o singură dată, cumva, nu era suficient. Mai mult decât atât, mă mai şi suni în mijlocul nopţii după mai mult de jumătate de an, știind foarte bine că sunt cu cineva, ca să-mi spui că ţi-e dor de mine. De ce? Pentru că ea nu mai era acolo? Sau pentru că acum nu mai sunt disponibilă?

– Jane, lasă-mă şi pe mine să spun ceva, spuse Sebastian încercând să se adune.

Se vedea că nu se aşteptase la asta şi că femeia din faţa lui îl luase pe nepregătite, pentru prima oară după atât de mult timp.

– Nu am vrut niciodată să îţi fac rău intenţionat şi să nu crezi că nu am ţinut la tine sau că nu mai țin. Ştiu, de asemenea, cât de mult m-ai iubit şi îmi pare rău că te-am făcut să suferi. Multe dintre lucrurile pe care mi le spuneai când eram împreună şi cu care eu nu eram de acord… acum mi-am dat seama că aveai dreptate şi acum le fac. Cred că am greşit amândoi în relaţia asta şi cred că ştii şi tu asta. Poate eu mai mult decât tine. Eu nu-ţi reproşez nimic. Vreau să îmi asum toată vina. Iar prietenia ta acum este foarte importantă pentru mine. Vreau să fiu acolo pentru tine orice s-ar întâmpla.

– De ce, Sebastian? De ce îți pasă? Întrebă Jane cu ochii ațintiți către el.

Liniștea lui Sebastian era asurzitoare.

– Super! nici tu nu știi. Sebastian, nu am nevoie de niciun prieten, ţi-am mai spus. Am suficienţi prieteni şi sunt oameni care chiar vor fi lângă mine oricum şi nu mă vor trăda niciodată aşa cum ai facut-o tu. Scopul acestei întâlniri nu este însă să ne certăm. Cred că ne-am certat destul şi e momentul să punem punct acestor penibilităţi. Vreau doar ca ăsta să fie finalul. Nu vreau să mă mai cauţi, nu vreau nici să-mi fi prieten, sau confident. Nici să îți fie dor de mine din an în paşte când altcineva mai bun nu e acolo, spuse Jane hotărâtă.

– Îmi pare rău că gândeşti aşa, răspunse el într-un final. Eu cred că doi oameni care au avut o relaţie ca a noastră nu se pot preface că celălalt nu există. Şi am înţeles de ce nu ai vrut să ai de a face cu mine o perioadă, dar cred că nu ne putem purta ca şi cum relaţia noastră nu s-a întâmplat. Să nu crezi că eu nu am suferit.

– Da, cred că ţi s-a rupt sufletul în braţele ei, răspunse Jane acidă. Dar nu are rost să intrăm în această discuţie pentru că nu o să rezolvăm nimic dacă ne certăm în continuare. Nu am să mă prefac că nu te cunosc dacă dau nas in nas cu tine dar nu consider că relaţia asta merită mai mult decât un „Bună ziua” fugar în urma ei.

Când Jane spuse aceste ultime cuvinte, chelneriţa se îndrepta deja către ei cu nota de plată. Într-o tăcere absolută, Sebastian îi întinse cardul, sunetul chitanței care ieșea din POS răsună aproape ca o notă de sfârșit, chinuită și pierdută. În mai puţin de două minute, Jane şi Sebastian se îndreptau către ieşire. Afară, în stradă, el se uită la ea şi spuse:

– Mi-aş dori să te mai gândeşti la ce ţi-am spus. Dacă asta e cu adevărat ce îţi doreşti, eu nu te voi mai căuta. Dar vreau să ştii că orice ai avea nevoie voi fi acolo pentru tine….

Jane nu spuse nimic pentru că nu mai ştia ce. Pentru prima dată de când îl cunoscuse, simţea că nu mai are cuvinte pentru el, ca şi cum numărul de lucruri asignate lui fusese epuizat. Acum se lăsase cortina peste o relaţie de trei ani, cu bune şi cu rele cu un sfarşit lent și dureros, pe care Jane știa că îl va mai purta cu ea o bună bucată de vreme.

Jane deschise uşa apartamentului ei, ieşi pe balcon şi îşi aprinse o ţigară. În timp ce trăgea din ea de parcă era o sursă de oxigen, canalele ei lacrimare începură să îşi facă de cap şi în câteva secunde obrajii îi erau umezi, iar ea întindea apăsat pe faţă picăturile sărate care nu încetau să mai curgă. Cu toate astea, se simţea uşurată. Se terminase.

Advertisements

44. Ginecologul, terapia de grup și plantele

lopJane se uita la licoarea roz din paharul de cocktail, cu picior perfect de sticlă, și se întreba de ce viața ei nu putea sa aibă aceleași contururi clare.

În mod neașteptat ajunsese prima la locul unde urma să se vadă cu fetele – un restaurant nou și simandicos cu bărbați plini de bani și femei parcă desenate – un pic incomfortabil. La masa de lângă, o femeie foarte frumoasă îi spunea în mod complice chelnerului:

– Să îmi ții masa asta te rog, am rezervare până pe după-amiază, îl duc la aeroport și mă întorc cu altul. Chelnerul dădu aprobator din cap în timp ce se uita la bărbatul străin care stătea lângă ea.

”Cine ar fi crezut că transferurile la aeroport sunt așa lucrative”, își zise Jane zâmbind în sinea ei.

– Bunăăă, se auzi vocea inconfundabilă a Evei, scuze de întârziere, închidere de lună ce să faci, Sofia și Alexandra parchează și ele acum.

– Nu e o problemă, răspunse Jane, mi-ați dat timp să studiez societatea din jur.

– Da, clar, zise Eva zâmbind.

Tocmai atunci își făcură apariția Sofia și Alexandra. După ce se îmbrățișară și băuturile fură instalate pe masă, întrebările la adresa lui Jane începură să curgă.

– Ce faci femeie cu cei doi bărbați  din viața ta? o întrebă Sofia foarte direct.

– Care doi? Patrick și-a făcut literalmente bagajele și s-a cărat, iar Sebastian trimite mesaje criptice ca un licean în călduri, răspunse Jane exasperată.

– Eh, hai că nu e chiar așa, cred că dacă îl vrei pe Patrick înapoi mai e o portiță acolo, zise Alexandra cu optimisul ei obișnuit.

– Și să îi ofer ce? în momentul ăsta mă port ca Sebastian și nu vreau asta. E o perioadă proastă pentru mine să fiu pe bune cu Patrick, poate chiar cu oricine. Aparent sunt și mai sechelată decât credeam. E penibil, nu par să mă pot aduna așa că mai bine îl las să plece.

– Ții la vreunul din ei? o întrebă Sofia. Nu mă înțelege greșit, nu e nici o problemă dacă nu simți nimic pentru unul din ei și ai nevoie de validare ca să mergi mai departe, adăugă aceasta.

– Ok, asta este oribil, zise Eva contrariată.

– Da este, dar știi că uneori e adevărat, spuse Alexandra pe un ton gânditor.

– Poate părea ciudat având în vedere ezitarea mea dar chiar țin la Patrick, n-am însă curaj să risc să fiu în continuare persoana de căcat doar ca să îl păstrez. Îmi e teribil de dor de el. Azi când eram la ginecolog unde am avut această experiență ușor ireală de care sigur am fi făcut mișto împreună, mi-am dorit foarte mult să îl sun.

– Aoleu, ai pățit ceva? întrebă Eva îngrijorată.

– Nu, aparent ai nevoie de control ginecologic ca să îți reînoiești carnetul.

– De ce? Le e teamă că uterul te împiedică să conduci? întrebă Alexandra mirată.

– Fac control și bărbaților ? Ștefan trebuie să își reînoiască carnetul și aș vedea potențial de multe glume aici, zise Sofia chicotind.

– Nu, doar femeilor, este de fapt o metodă de a strânge date despre starea de sănătate a populației, replică Jane.

– #femeilesuntbolnave, zise Sofia ironic.

– Toate ca toate, dar tipa care mi-a făcut controlul cred că a fost explorator într-o altă viață, jur, căuta drumul către tropice pe acolo. La un moment dat, am vrut să îi spun ca nu este o zonă detașabilă, spuse Jane cu patos.

Eva, Sofia și Alexandra râdeau cu poftă.

– Auzi, crezi că de aici le vine unor bărbați ideea că e de gumă și că se poate trage în toate direcțile? întrebă Eva pe un ton jucăuș.

– De ce dear, Nic așa crede? Lasă că e în creștere, zise Alexandra râzând.

Sofia o ciupi de braț.

– Nu, ripostă Eva zâmbind.

– Nu știu fetelor, cert este că am mers la ginecolog și era să plec cu o infecție urinară.

Cele patru femei izbuniră în râs. Cu atmosfera destinsă și dramele lui Jane lăsate pentru moment în urmă, timpul era perfect pentru a vorbi de petrecerea burlăcițelor, buchete, rochii și planurile pentru zilele de vară care se instalaseră deja.

Alexandra acceptase oferta de a prelua postul de editor șef, deși fetele o avertizaseră că legătura ei cu Robert, care cumpărase revista avea să stârnească un val de vorbe despre ea în piață. Alexandra era însă hotărâtă. Eva continua să se poarte ca o adolescentă amorezată și se pregătea de primul weekend cu Nic la munte cu cortul, spre deliciul prietenelor ei.

– Eu am o singură întrebare: cum rezolvi cu toaleta? Sau mergi la cules de plante pentru ”plafarul tău”? întrebă Jane amuzată.

Sofia și Alexandra își stăpâneau cu greu râsul.

– Sunteți niște snoabe, răspunse Eva aparent vexată.

– Las-o mă, îi place de el, normal că merge pe munte după el, spuse Alexandra cu o voce plină de afecțiune.

Următoarele câteva ore se scurseră pe nesimțite, până când, rămase în fața restuarantului, Jane și Eva așteptau taxiul.

– Îl voi suna pe Sebastian și mă voi vedea cu el, zise Jane din senin.

– Foarte bine, cum zici tu mereu: taie răul de la rădacină! spuse Eva ferm.

39. Pauză de masă cu cântec

pauza 1Trecuse o săptămână de când Jane încerca să decidă dacă vrea sau nu să stea de vorbă cu Sebastian. În fiecare dimineaţă, se trezea speriată de o posibilă conversaţie reală, gând pe care îl acoperea până la finalul zilei cu probleme de serviciu, ieşiri cu fetele şi câteva perechi scumpe de pantofi, cumpărate în grabă, după birou și bineînțeles cu brațele lui Patrick.

Cu toate astea, în fiecare seară, când punea capul pe pernă, în patul ei confortabil, îşi aducea aminte de cuvintele Alexandrei: „La plecare, Sebastian ne-a oprit şi ne-a rugat să-ţi spunem să-l suni”.

– Nu înţeleg de ce să îl sun eu pe el. Să mă sune el pe mine dacă are ceva atât de important să îmi comunice. Cât tupeu! îi spunea Jane Evei, în timp ce aranja nişte spaghete într-o farfurie.

Era conversaţia obişnuită pe care cele două fete o aveau în pauza de masă. Eva stătea cuminte în faţa lui Jane şi asezona o salată, încercând să îşi asculte prietena.

– Jane, nu obseda pe această idee. Dacă trebuie să îl suni sau cum a spus el asta sau ce vrea să îţi zică. Îţi pui toate aceste întrebări ca să eviţi a răspunde la întrebarea care contează cu adevărat. Tu vrei să vorbeşti cu el? Crezi că te-ar ajuta?

– Nu ştiu. Depinde ce are de spus, răspunse Jane.

– Dacă vrei să te alegi cu ceva din această conversaţie trebuie să încetezi să îi mai dai lui puterea. Gândeşte-te la ce ai vrea tu să îi spui lui. De ce trebuie să fie din nou despre ce vrea el şi despre ce o să spună el? A fost 3 ani şi ceva totul despre el, nu crezi că e momentul să fie şi despre tine? întrebă Eva.

– Ba da, ştiu că ai dreptate… răspunse Jane în timp ce îşi ridică privirea către intrarea în restaurant.

Uşa se deschise şi o faţă puţin dezorientată se putea vedea de dincolo de geamul separeului în care se aflau cele două feme. Jane încremeni. În faţa ușii se afla Sebastian. Privirea lui se întâlnise acum cu a ei şi ochii ei nu mai aveau unde să fugă. Aproape că se auzeau unul pe altul gândind. El se stăpânea cu greu să nu alerge spre masa ei, iar ea şi-ar fi dorit să fugă afară din restaurant la fel ca un iepure speriat de sunetul unei puști.

Câteva secunde mai târziu, Sebastian era în faţa ei.

– Ce faci? Poftă bună, spuse el.

Se îndreptă apoi către Eva.

– Te pup, Eva. Ce faci? cum merge contabilitatea? Toate bune?

– Da, totul e bine… răspunse aceasta încurcată.

Sebastian se întoarse înapoi către Jane.

– Așteptam să mă suni. Nu ți-au zis fetele?

– Ba mi-au spus, răspunse Jane încercând vizibil să își adune încredere în ea. Nu înțeleg exact de ce ai decis că prietenii mei funcționează pe post de mesageri. Dacă ai ceva de spus, spune-o. Nu le pune pe fete să îți facă treaba.

– Vrei să discutăm acum? Nu mai bine ne vedem la o cafea să vorbim în liniște despre asta?

– Despre ce să vorbim, Sebastian? Despre motivele pentru care tu ai plecat din această relație? Despre ce te-a făcut să pleci? Sau despre ce te-a făcut să te întorci astă-vară ca să dai iar bir cu fugiții? Să ascult iar ce minciuni ai de zis? Știi ceva? Nu vreau. Nu sunt interesată de ce ai avea de spus sau fabulat.

Sebastian ar fi putut să proteseteze la insinuarea lui Jane, însă confruntarea cu posibilitatea unei mărturisiri pe care nu era pregătit să o facă, îl opri. O picătură rece de transpirație i se scurse pe spate. Cu ochii mari se uita la ea, furia dezlănțuită din această femeie, pe care o iubise, îl uimea. Pe vremea când erau împreună nu o văzuse așa niciodată. Nu putea crede că după atâta vreme, Jane încă se mai simțea așa în prezența lui. O privea cu ochi triști și îi părea rău că o făcuse să sufere atât de mult. Pentru prima dată, Sebastian începea să înțeleagă magnitudinea consecințelor faptelor sale. În secunda următoare, fără să spună vreun cuvânt, se întoarse cu spatele și se îndreptă către ușa restaurantului. Nu mai era nimic de spus. Cel puțin pentru moment.

28. Nu umbla ca bărbatul cu cortul

12822072_10208579394220799_1617149223_nJane se trezi în mijlocul nopţii brusc, fără să își dea seama din primele momente ce se întâmplase. Respira greu şi, deşi trăgea mult aer în piept, avea senzaţia că oxigenul nu ajungea în plămânii ei. Nu era prima oară când un atac de panică o trezea din somn.

Stând aşa un minut, nemişcată, încercând să se dumirească şi să-şi controleze respiraţia, îşi aminti totul: acelaşi vis, seară de seară, care îi măcina somnul de câteva săptămâni bune. Deşi decorul se schimba de fiecare dată, acţiunea era aceeaşi: Sebastian cu o altă ea. Aceasta, era însă o proiecție în totalitate a imaginației lui Jane, fără nici o asemănare cu femeia care îi stârnise în realitate interesul lui.

Niciodată în viaţa ei, Jane nu fusese capabilă să distingă atât de bine trăsăturile unei persoane necunoscute, prezente doar într-un vis. Acum trează, faţa femeii, pe care Sebastian o ţinea mândru de mână, îi părea cumva cunoscut de oarecare, putea fi oricine.

Nu înţelegea de ce i se întâmplă asta. De ce, brusc după atât de mult timp, avea senzația că îl vede pe stradă sau la cumpărături. Şi apoi, seară de seară, în visele ei, care deveniseră acum coşmaruri.

Jane se ridică din pat, deschise larg geamul şi inspiră adânc aerul îngheţat de afară. Nu puteau fi mai mult de 2, 3 grade. În doar câteva secunde, Jane începu să îşi simtă plămânii funcţionând şi să se calmeze.

“Vise despre sexul cu Patrick nu puteam să am şi eu… bine că visez asta!” îşi spuse Jane în barbă.

Câteva minute mai târziu, Jane se afla din nou în pat, somnul însă nu mai părea să fie cu ea. Toate detaliile vivide ale coşmarului o bântuiau acum.

La un moment dat, chiar îi trecu prin cap să pună mâna pe telefon şi să îl sune pe Sebastian, chiar dacă era lipsit de sens. Ce i-ar fi putut el spune la 3 dimineaţa? Iar Jane cu siguranță s-ar fi simţit penibil şi el probabil nu ar fi înţeles nimic din reproşurile şi ţipetele ei…

A doua zi, la birou, se simţea încă urmărită de coşmarul de noaptea trecută, iar lipsa somnului aproape că nici nu avea loc de amintirea imaginilor cu pricina. Cu toate acestea, Jane se ascunse de “elefantul” care era pe urmele ei prin rapoarte, interviuri, telefoane şi mailuri. Sau cel puţin încercă.

Când programul de la birou se termină, Jane decise să evite mersul acasă și hotărî, în schimb, să îşi ocupe mintea cu Patrick. Se urcă în maşină şi porni spre barul lui. Când intră în el pe nepusă masă, Patrick o zări imediat şi se îndreptă bucuros spre ea.

– Bună seara, bună seara! Te mai trimit şi altă dată la birou, domnişoară. Văd că te învaţă să faci surprize frumoase! spuse Patrick.

Jane încerca să îşi lipească de faţă un zâmbet larg, care să ascundă apăsarea, pe care o purtase cu ea întreaga zi. Deschise larg braţele şi se lipii de corpul lui Patrick, fără să spună nimic. Cumva, căldura trupului lui o mai liniştea puţin.

– Unii dintre prietenii mei sunt aici, hai să-i cunoşti! spuse Patrick trăgând-o uşor de mână.

Ajunsă la masa cu pricina, Jane se simțea aproape încolțită de cantitatea mare de testosteron:

– Bună seara, domnilor! spuse ea suficient de tare încât să le acopere entuziasmul.

Cei şase bărbaţi se opriră brusc şi se uitară la ea, măsurând-o din cap până în picioare. Cât de mult ura Jane acest fel de comportament!

După câteva secunde, unul dintre ei spuse:

– Tu trebuie să fii Jane! Am auzit multe despre tine… atât de multe încât începusem să mă întreb dacă exişti cu adevărat. Eu sunt David, poţi să te aşezi lângă mine, cred că avem multe de discutat…

Bărbatul întinse atunci mâna către Jane. Aceasta răspunse gestului după care se întoarse şi îi şopti lui Patrick la ureche:

– Aşa sunt toţi?

– Aşa cum? Nu-l lua în seamă pe David, îi plac prea mult femeile… sincer, doar pe el îl cunosc foarte bine. Restul de la masă sunt colegii lui de birou, răspunse Patrick.

În următoarele minute, Jane şi Patrick luară loc la masă alături de ei şi Jane descoperi că David nu era atât de rău precum îşi imaginase. Un pic plin de el, de familie bună, la fel ca Patrick, şi absolvent al unei Facultăţi de Marketing. El şi Patrick se cunoşteau de pe vremea liceului şi rămăseseră în relaţii foarte bune, deşi fiecare îşi alesese un alt drum în viaţă. În timp ce Patrick plecase în Africa să facă voluntariat, David se angajase la departamentul de Vânzări al unei companii de top, unde făcuse carieră. Printre colegii lui, era un fel de legendă. Toţi se uitau cu invidie la cel care, în ultimii 5 ani, de când lucra pentru firmă, nu ratase niciun target în nicio lună. Colegii îl luaseră peste picior acuzându-l de metode neortodoxe prin care își atingea scopurile. Adevărul însă era că David era pur şi simplu născut cu „Vânzările” în sânge.

Jane se uita la el în timp ce acesta îi povestea cu înflăcărare despre locul lui de muncă. Se vedea că e mândru de poziţia lui şi că nu salariul mare era ceea ce îl anima.

La un moment dat, Jane îi întrerupse monologul cu o scurtă întrebare.

– Scuză-mă, unde ziceai că lucraţi voi? La Prest IT?

– Da, eu şi colegii mei de aici de la masă…lipsesc câţiva în schimb…

Pentru David, berile care nu mai încetau să fie aduse la masă începuseră să îşi facă efectul şi să îi afecteze un pic coerenţa.

Jane, care acum făcuse ochii mari, se uita pierdută la el:

– Aveaţi sediul acolo, în clădirea de birouri de lângă Sala Polivalentă, la Grand Tower?

– Da, acolo aveam. Dar ne-am mutat acum destulă vreme, 2 ani cred, prin primăvară. Vai ce spectacol a fost atunci cu mutarea. Nimănui nu i-a convenit să ne mutăm. Era mult mai comod acolo, aveam toţi clienţii foarte aproape. Avem un coleg care locuieşte destul de aproape de fosta clădire şi ajungea foarte uşor la birou. Sebastian îl cheamă, nu a putut să vină în seara asta, dar poate îl vei cunoaşte la un moment dat. A fost distrus când s-a anunţat că ne mutăm din clădire,deși era de puțină vreme la noi în firmă. A încercat să ne scoată pe toţi la protest. El zicea că nu pleacă de acolo, că el pe biroul ăla a semnat contractul de muncă, nu la mama naibii, pe bulevardul Blaşcovici, unde lucrăm acum…

Jane nu mai putea spune nimic, nici că ea încă lucra acolo, nici cine fusese Sebastian pentru ea. Rămase înmărmurită în timp ce David își continua nestingherit povestea despre care cartiere din oraş erau bune pentru făcut business şi care nu. Jane nu se mai putea gândi decât la un singur lucru: la o conversaţie, pe care o avusese într-o după-amiază de primăvară, cu vreo câteva luni înainte ca viaţa ei să se schimbe şi Sebastian să plece.

Pe vremea aceea, Jane şi Sebastian ieşeau zilnic din aceeaşi clădire, dar rar o făceau în acelaşi timp.

– Hei, ce faci? spusese el, îndreptându-se spre ea.

– Bine. Tu? Mi-e foame, mergem să mâncăm ceva? răspunse Jane.

– Da, sigur. Unde vrei tu, răspunse el. Dar să fie bună mâncarea. Şi poate găsim şi un restaurant cu terasă. Şi nici să nu îmi ceară 80 de lei pe o salată. Hai că vedem noi pe drum, răspunse el. Să vezi ce s-a întâmplat azi. Am fost anunţaţi că ne mută birourile undeva pe bulevardul Blaşcovici. Cică nu mai stăm decât câteva săptămâni aici.

– Serios? întrebă atunci Jane.

– Mor de nervi. Era atât de mişto aici. Știi doar cum cad eu dimineaţa din pat direct la birou. Plus că nici nu vom mai fi în aceeași clădire, spusese el sărutându-i mâna.

– E, hai, nu exagera şi tu acum, că nu e sfârşitul lumii, e doar o mutare de birou şi nici nu e aşa departe, răspunse Jane. Plus că nu ar strica să devii şi tu un pic mai matinal.

– Da mă, dar toţi clienţii noștri erau aici în zonă, era aşa uşor să ajungi la ei, nici nu trebuia să iau maşina când era cald afară. Mergeam pe jos…

Discuţia continuase atunci şi la cină, după vreo 30 de minute în care schimbaseră 3 restaurante şi 2 locuri de parcare. Aşa erau ei. Mai nehotărâţi. Sau poate mai mult el? Pentru Jane, nimic nu părea în neregulă cu asta, atunci.

17. Vrăjeală de sezon

FotorCreated326985Jane era în întârziere pentru prima ei întâlnire cu Patrick. Discuția telefonică de consiliere vestimentară și morală cu Teodor durase mai mult decât anticipase, iar acum, Jane se chinuia să își contureze buzele cu un ruj roșu, cât mai exact și rapid.

“Doamne ajută!”, își spuse, repetând fraza preferată a lui Teodor.

Cu siguranță, divinitatea nu avea mare legătură cu această întâlnire. Jane avea, însă, nevoie de un pic de curaj, nu era prima întâlnire din viața ei, dar era un început de joc. Cu aproape patru ani în urmă, avusese aceeași conversație la telefon, cu Sofia de astă dată, și fusese și atunci în întârziere la prima întâlnire cu Sebastian.

Similitudinile celor două momente se roteau asemeni unui carusel în capul ei, în timp ce trăgea fermoarul cizmelor cu toc. O ultimă privire în oglindă, Patrick o aștepta deja de cinci minute jos, în mașină: cearcăne ascunse, ciorap perfect, cizme date cu cremă, atitudine ezitantă.

Când o zări ieșind din scara blocului, Patrick coborî din mașină. În aerul rece al serii, o vedea pe Jane pășind cu grijă pe zăpada ușor înghețată. Era concentrată, cu ochii ațintiți în pământ și părul răspândit de vântul de afară în toate direcțile. Patrick zâmbi, părea că Jane depune la fel de mult efort ca pentru teza la matematică, pentru care fusese mereu nepregătită.

– Domnișoară, vă rog, îi spuse Patrick întinzându-i mâna pentru a o ajuta să intre în mașină.

– Mulțumesc!

– Frumoase cizme, nu tocmai potrivite, replică el.

– Cred că depinde de context, îi răspunse Jane foarte deliberat în timp ce își ridica picioarele pentru a intra în mașină.

Brusc, totul părea foarte deliberat și pentru Patrick, buzele ei sărutate de culoarea roșie, distanța aproape imperceptibilă dintre marginea de sus a cizmei si tivul rochiei și mai presus de toate privirea ei un pic sfidătoare, un pic jucăușă. Era destul de clar: acum erau adulți.

– Încotro, domnule Golescu? întrebă Jane.

– Foarte clasic: film și restaurant, îi spuse Patrick.

– Sau chiar lipsit de imaginație, răspunse Jane râzând.

– Să-ți aduc aminte ce s-a întâmplat ultima oară când mi-ai zis asta? răspunse Patrick.

Jane își aducea aminte, erau în clasa a opta. Ca răspuns la acuzația de lipsă de imaginație, atunci, Patrick găsise o metodă inedită de a copia la testul de Latină. Scrisese conjugarea verbelor pe niște biscuiți cu unt. Până să ajungă însă la conjugarea de care avea nevoie, se îndopase cu atât de mulți biscuiți, încât i se făcuse rău.

– După privirea ta, văd că ți-ai amintit, spuse Patrick.

– Doamne ce-o fi fost în capul tău atunci? răspunse Jane râzând.

– Cum nu ți-ai dat seama? Încercam să te impresionez, replică Patrick.

– Cred că pe vremea aia era mai degrabă ocupat sa o impresionezi pe Ana de la a opta A și cupa ei C, zise Jane pe un ton jucăuș.

– Nu recunosc nimic! răspunse acesta, accelerând un pic dramatic.

– Rămâne de văzut, zise Jane uitându-se pătrunzător la el.

Patrick zâmbea, recunoștea elanul verbal al lui Jane, îl avea încă din școală. Acum, însă, părea mai ferm, mai sigur și extrem de atrăgător. Se întrebă atunci cine altcineva o mai percepuse așa pe Jane, avea el oare privilegiul de a o vedea așa? Sau surpriza schimbării era mai mare pentru el, pentru că o cunoștea de atât de multă vreme? Întrebările acestea îl bântuiseră și de Revelion, când Jane păruse bucuroasă de prezența lui dar, cumva, complet neafectată de ea.

Cinematograful era unul mic unde se vizionau pelicule de artă.

– Ce vedem? întrebă Jane.

– ”To have and to have not”, răspunse Patrick mândru.

– Humphrey Bogart și Lauren Bacall… acum sunt impresionată. Ți-au evoluat gusturile de la ”American Pie” unu, doi și fără număr, replică Jane.

Patrick nu răspunse. O împinse ușor până spatele ei se lipi de peretele sălii și o sărută. Lumina se stinse.

– Hai să ne așezăm, îi șopti Patrick.

Analiza filmului se petrecu la un restaurant cu fețe de masă în carouri roșii. Era un restaurant italienesc de familie cu porții uriașe și chelneri cu gesturi mari.

– Nu știam că ești un fan al filmelor vechi. Bogie… serios? spuse Jane.

– Humphrey Bogart a fost super bărbat. Costum, țigară, cravată – rafinat, zise Patrick.

– Interesant, văd că tu ai preluat doar partea cu țigara, replică Jane, în timp ce Patrick o aprindea pe a ei.

– Nu am nevoie să preiau nimic ce nu-mi aparține, răspunse Patrick uitându-se direct în ochii ei.

”Cât de arogant din partea lui”, gândi Jane și ce clișeu să nu o deranjeze prea tare.

– Și cum ți s-a părut de Revelion? întrebă Jane schimbând subiectul.

– Foarte tare, ai un grup de prieteni foarte faini. Iar voi fetele sunteți niște adevărate amazoane, presupun că asta e denumirea corectă? spuse Patrick un pic sfidător.

– Hmm… da, orice femeie are ceva frumos – măcar grupul de prieteni, zise ea ironic.

Patrick se uita la ea nedumerit.

– Păcat că n-ai avut un scaun de birou, îi zise Jane.

– Nu pot să cred că îți aduci aminte de Revelionul acela, spuse Patrick râzând.

– Cum să nu, cred că și vecini tăi își aduc aminte de cum te plimbai pe parchet, din cameră în cameră, râzând isteric pe scaunul acela de birou. Cât de beat erai? întrebă Jane amuzată.

– Nu suficient de beat încât să nu îl văd pe Dan încercând să te înghesuie într-un colț și să te sărute, zise Patrick ridicând din sprânceană.

Jane își aducea aminte de acel Revelion, aveau 14 ani. Părinții lui Patrick erau plecați din țară și îl lăsaseră să dea o petrecere la trecerea dintre ani. Dezastrul de dimineață fusese greu de descris. Dan era un vecin al lui Patrick care încercase, fără succes, să o sărute pe Jane.

– Îți mulțumesc, însă, că m-ai așteptat pe mine pentru acest prim pas, adăugă Patrick.

”Superb” își zise Jane, încă un pic de provocare din partea lui.

– Patrick, nu mai suntem în gimnaziu. Pentru prezent, ce ”vrăjeală” ai? Sau ne bazăm pe trucuri de acum 15 ani? spuse Jane cu un aer mulțumit.

– Păi n-am parcurs 400 de kilomentri ca să te văd? Cred că e un început, răspunse el.

– Poate. Chiar așa, de ce ai venit? întrebă Jane.

– N-am stabilit deja? Ca să te vrăjesc.

 

 

 

15. Prințesa, navigatorul și penthouse-ul

winter 5Fusese o săptămână grea pentru Jane. Vestea că Sebastian o înșelase îi întorsese lumea pe dos. Din fericire, perioada foarte aglomerată de la birou o făcuse să se cufunde în muncă și să uite. Neliniștea din sufletul ei însă persista – nici măcar discuția cu fetele nu reușise să o alunge. Toată lumea fusese șocată la aflarea veștii, nici ele nu puteau raționaliza cele întâmplate. Mai mult decât atât, Jane trebuia să păstreze aparețele pentru Patrick – el era, pentru ea, o gură de aer proaspăt, o bulă de săpun în care Sebastian nu avea acces.

Mai avusese câteva conversații cu Patrick la telefon , dar nu se mai văzuseră din curtea școlii.

Acum, într-o seară de vineri, Jane începea să se simtă mai bine. Sărbătorile erau aproape și, mai mult decât atât, era un moment pe care îl aștepta de vreo șase luni – Teodor se întorsese acasă.

Teodor era probabil singurul bărbat cu care Jane și prietenele ei reușiseră să aibă o relație fără termen de expirare și fără implicații romantice, bineînțeles. Din nefericire însă, se vedeau rar – el lucra ca  entertainer pe un vas de croazieră și venea din voiaj o dată la șase luni, în cazurile fericite.

De data aceasta, călătoria lui în jurul Europei se terminase exact înainte de Crăciun și Teodor avea o lună la dispoziție să facă spectacol în fața familiei și a prietenilor.

Jane intră pe ușa restaurantului și, în timp ce își scotea paltonul să îl lase la garderobă, Teodor apăru, ca de nicăieri, și o luă în brațe.

– Ce faci, păpușa? Așa le alinta Teodor pe toate fetele din grup. Mai faci dansul fulgilor de nea printre bărbați?

Jane zâmbi. Așa era Teodor – se vedea de la o poștă că e omul scenei.

– Nu, dear, n-a început încă să ningă. Abia s-a terminat toamna, îi răspunse Jane.

În următoarele cinci minute, locurile de la masă fuseseră ocupate: Eva, Alexandra și Sofia ajuseseră și ele. Sofia îl luase chiar și pe Ștefan, care acceptase să se dezlipească de proiectele lui fotografice de freelance pentru o seară, de dragul lui Teodor.

Teodor și fetele erau prieteni încă de pe băncile facultății și el fusese acolo de fiecare dată când suferiseră, le scosese în club să le îmbete de fiecare dată când plângeau în pernă după vreun mascul și își pusese spiritul creativ în slujba lor de fiecare dată când era nevoie.

Pe masă era belșug, exact cum îi plăcea lui Teodor: mâncare de toate felurile și băuturi de toate culorile. Teodor avea povești din voiaj, fetele aveau povești din viață: Sofia îi povestea cum a cerut-o Ștefan de nevastă, Alexandra se plângea de noua șefă care îi face zile fripte, iar Eva, ca de obicei, asculta. Jane se uita la ei. Ar fi trebuit să le povestească despre Sebastian, dar simțea că strică magia reîntâlnirii, simțea că, dacă o face, îi dă, din nou, prea multă putere celui care îi rupsese inima.

Jane nici nu apucă să își termine ideea în gând, că Teodor se uita deja la ea și spuse:

– Și… ce mai face Sebastian? Ultima oară când am vorbit îți făceai bagajele să pleci în țările ”calde” cu el.

– Nu știu, hai să nu stricăm momentul. Nu vreau să vorbesc despre asta… spuse Jane, lăsând un zâmbet să îi lumineze fața. Știa că Teodor glumește.

– Aoleu, înseamnă că excursia la Cracovia n-a fost cu final fericit. Mie atât să-mi spui…îl urâm, dear? răspunse Teodor.

Jane nu apucă să răspundă, că Alexandra se grăbi să detensioneze situația:

– Acum are pe altcineva, unul drăguț, pe Patrick. S-au și pupat deja. Se știu de când erau copii.

– I-auzi… păi ia zi, păpușa, unde e? Cu ce se ocupă? Are bani? Erau întrebările specifice lui Teodor – îi plăcea mai mult decât orice să pară materialist.

– Nu știu unde e, nu suntem împreună oficial, ne-am văzut de două ori întâmplător și ne-am sărutat o dată. Hai să nu exagerăm, explică Jane.

– Și v-a oprit poliția tot o dată și a dat mită tot o dată. Să nu uităm, continuă Sofia.

– După câte s-au întâmplat, aproape că mi-aș dori ca asta să fie singura mea problemă, replică Jane.

– A dat șpagă unui polițist de față cu tine? Nu mai zic eu nimic acum, dear…să zică Sofia…spuse Teodor râzând pe sub mustață.

Conversația a continuat până spre dimineață, când toată lumea era pusă la curent cu cele mai noi evenimente din viața lui Teodor și invers. Jane băuse vreo două pahare de vin peste “limita admisă” și era amuzată peste măsură de tot ce se spunea la masă.

Printre râsete și glume proaste, telefonul lui Jane începu să sune. Era Patrick.

– Alo? Hei, ce faci?

Ochii tuturor de la masă erau acum fixați pe Jane și se lăsase o liniște mormântală. Toată lumea asculta.

– Sunt la masă cu niște prieteni, mă pregăteam să merg spre casă….da, sigur, te aștept.

Jane închise telefonul și spuse:

– Acum a închis barul și vine să mă ia. Nu ne-am mai văzut de când m-a dus în curtea școlii.

– Foarte bine, dear. Hai că poate ai și tu noroc în seara asta. Doamne ajută! spuse Teodor amuzat.

Toți bufniră din nou în râs. Și, odată cu nota de plată, apăru și Patrick în Mustang-ul lui vintage, în fața restaurantului. Jane ieși din local, își luă la revedere de la prietenii ei și se urcă în mașina lui Patrick.

Afară începuse să ningă des, cu fulgi greoi care se așezau bine pe carosabil.

Patrick se uită la Jane, zâmbi, o luă în brațe și o sărută. Pentru prima dată în ultima săptămână, Jane se simțea departe de Sebastian. Înainte ca Patrick să poată porni motorul, Jane coborî din mașină și îi făcu semn și lui să facă același lucru. Acesta coborî nedumerit din autovehicul și, înainte să apuce să închidă portiera mașinii, un bulgăre de zăpadă moale îl lovi peste cap. Freza lui studiată se udase și devenise acum un dezastru. Jane stătea în fața lui, mulțumită până peste cap de ceea ce făcuse, râzând cu satisfacție. Imediat ce se dumiri în legătură cu ce se întâmpla, Patrick răspunse la atac. O perdea de bulgări începu atunci să cadă asupra lui Jane, care sfârși aproape îngropată în zăpadă. Cu toate astea, ea încă mai râdea isteric.

Pentru Patrick, priveliștea era de necomparat: o femeie majoră și vaccinată se afla în fața lui, acoperită pe jumătate de un morman de zăpadă. Părea că se zbate, încercând să se ridice, dar nu prea reușea. Nici tocurile de 10 centimetri nu păreau să-i facă un serviciu. Lui Patrick îi venea să râdă. Se îndreptă spre ea și o ridică în brațe.

Cu părul ud, Jane se uita adânc în ochii lui Patrick. Râzând, acesta spuse:

– Câtă veselie pe capul tău, domnișoară!

– Mi-e frig, mi-am udat părul, du-mă în cel mai apropiat loc cald! spuse Jane, încă amuzată de pletele ei, care fuseseră cândva ondulate.

Cei doi se urcară în mașină și în mai puțin de zece minute, Patrick parca în fața clădirii în care locuia. Jane se uita nedumerită la el.

– Mi-ai spus să te duc în cel mai apropiat loc cald, nu e vina mea că stau așa aproape, se explică Patrick.

Când ușa apartamentului său se deschise, Jane încremeni. Își dădea seama că înăuntrul lui Patrick nu numai că se afla un rebel și un patron de bar, aparent acolo locuia și un latifundiar și, cel mai probabil, și un designer interior. Apartamentul era un penthouse cu geamuri mari, de unde ninsoarea se vedea ca ceva rupt din poveștile cu prințese.

– Așa cucerești tu fetele? Le răpești de pe stradă și le aduci aici? întrebă Jane.

– Fac și eu ce pot, răspunse Patrick în timp ce o învelea pe Jane într-o pătură moale și îi punea în mână o cană plină cu ciocolată caldă. Hai, așează-te pe canapea, simte-te ca acasă.

12. Marile Dezbateri

FotorCreated134Jane se întâlnea astăzi cu fetele într-un loc nou. Bistro-ul lor preferat, Fifi Café, era închis pentru renovare. Așa că, pentru moment, trebuiau să își găsească un alt loc de care și în care să se plângă. Era o dimineață de sâmbătă și, în mod surprinzător, toată lumea era disponibilă. Jane se opri la magazinul din colț pentru a face aprovizionarea cu țigări a grupului după care își zori pașii către noua locație, un bar de brunch – firește. Când intră pe ușa localului, Jane le văzu pe Sofia, Alexandra și Eva așezate la o masă rotundă, în cel mai călduros colț al camerei.

– Băi, nu mai pot cu clientul ăsta, serios! E sâmbătă!, exclamă Sofia cu ochii în telefon în timp ce Jane își făcea loc la masă.

– Nici noi cu el!, îi răspunse Jane zâmbind.

– Neața, Jane, replică Sofia pufnind ușor din nări, semn că săptămâna care se încheiase nu fusese una tocmai ușoară, în ciuda faptului că tocmai fusese promovată.

– Neața. Vreau și eu țigările, spuse Eva.

Alexandra se amuza, era singura nefumătoare printre ele – un specimen pe cale de dispariție, cum îi plăcea să spună.

– Gata, să trăiți! replică Jane cu voioșie. Deci, Sof, ce se întâmplă?

– Până ajungem la mine, hai să vorbim un pic de domnul Toarna Shot – Înghite Shot. Unde ai plecat cu Patrick după petrecere?

Trei perechi de ochi întrebători erau acum ațintiți către Jane.

– Păi ne-am dus cu mașina până la școala unde am învățat noi. Știți… acolo, în curtea aia, ne-am sărutat prima oară, sub un măr, lângă o bancă, bla bla, spuse Jane un pic rușinată.

Acum, când povestea cu voce tare, i se părea un pic pueril și regizat. Fetele, însă, zâmbeau înțelegător – nu o mai văzuseră de multă vreme pe Jane atât de relaxată.
Totuși, Eva nu se putu abține și spuse râzând:

– Un pic creepy așa, voi, doi adulți în curtea unei școli, în creierii nopții.

– Hai mă, lasă fata în pace, e romantic, replică Alexandra.

– Păi și ce s-a întâmplat? A făcut și el ceva acolo, sub copac? întrebă Sofia.

În acel moment, restul fetelor de la masă pufniră în râs. Sofia roși și începu și ea să râdă.

– Minunată alegere de cuvinte, Sof, spuse Jane. Da, a făcut. Și, deși banca și mărul nu mai sunt, asta nu l-a împiedicat să mă sărute. Și a fost într-un mare fel… dar, evident, trebuia să dea cu bâta în baltă.

– Adică? o întrerupse Eva.

– Adică, în timp ce mă ducea acasă, ne-a oprit poliția și el i-a dat polițistului bani ca să-l lase să plece… Nu mi-a venit să cred…

– Da, aiurea momentul, concluzionă Alexandra. Bine, e patron de bar…ce vrei?

– Hai să nu judecăm acum așa, replică Eva. Poate e un pic rătăcit și are nevoie de ghidare.

– Rătăcit unde? La DNA? spuse Sofia pe un ton răspicat.Detestase acest gen de atitudine dintotdeauna. Nu e ca și cum a omorât pe cineva, dar nu e un semn bun atunci când te sustragi și încalci regulile doar pentru că poți, ce spune asta despre el, chiar și într-o relație?

– Poate așa l-au învățat părinții, interveni Eva.

– Și mai rău atunci, spuse Sofia.

– Ok, dragelor, doar ne-am pupat, nu îl iau de bărbat, spuse Jane ca să aplaneze un pic spiritele inflamate.

– Ce mașină are?, întrebă atunci din senin Eva.

– Un Ford Mustang vintage, nu mă întreba mai mult că știi că nu pot distinge un Trabant de o dubă.

Fetele zâmbeau – așa era Jane, complet lipsită de repere auto.

– Măcar atât, față de domnul Ipohondru, replică Eva.

Jane zâmbi – așa vorbeau acum fetele despre Sebastian. Pentru ele, Sebastian fusese un zeu al ipohondriei și, mai mult, o cooptase și pe Jane în această ”sectă”. Și, deși inițial nu fusese de acord cu ele, dovada din dulapul de medicamente era clară: nimeni n-are nevoie de șapte tipuri diferite de aspirină.

– Și tu ce i-ai zis după ce i-a dat bani polițistului? întrebă Alexandra.

– M-am enervat, îți dai seama. Patrick a fost în Africa să lucreze cu copiii bolnavi. Nu mi-aș fi imaginat așa ceva.

– O fi bipolar, spuse Eva plină de sarcasm, era replica ei standard când specia masculină refuza să se echilibreze perfect, asemeni unui raport financiar bine întocmit.

– Totul mersese așa bine până atunci. Promovarea ta, Sof, petrecerea, apoi mâna lui pe volan, siguranța cu care schimba vitezele, parfumul ăla blestemat și apoi sărutul.

Fetele se uitau cu drag la ea. Înțelegeau perfect acea stare, o trăise fiecare la timpul ei, momentul acela când o persoană, o clipă, indiferent de natura ei, te face să te separi de bâzâitul constant din mintea ta. Totul se liniștește și ești liberă. Alexandra, Eva și Sofia nu aveau de gând să o lase pe Jane să rateze această portiță care i se deschisese, nici măcar pentru lupta anticorupție, cel puțin nu pentru moment.

-S-a supărat când i-ai făcut observație? întrebă Sofia.

– Nu, a părut, mai degrabă, mirat. Ce-i drept, m-a sărutat la plecare, dar nu am mai vorbit de atunci

– Uite, eu cred că, în ciuda acestei dovezi clare de lipsa de busolă, nu e momentul să îi dai cu piciorul. Ai nevoie să uiți și să te simți bine, nu să conduci un maraton de conștiință civică. Ia lucrurile așa cum sunt. E ok sa îți placă de el. Sincer, și mie mi s-a părut interesant, îi spuse Eva.

– Sunt de acord, atât timp cât nu iei lucrurile prea în serios, nu are de ce să te afecteze că nu este la fel de corect ca tine. El e o diversiune. Ține, însă, ochii deschiși, dacă ajunge să fie mai mult, este de lucru cu Patrick și s-ar putea să nu merite efortul, adăugă Sofia.

– Până atunci, însă, poți să îl suni tu, spuse Alexandra făcându-i cu ochiul.

Peste două ore, Jane se afla în apartamentul ei, foindu-se, cu telefonul în mână. Odată ce se hotărî să îi scrie, ecranul telefonului se lumină: mesaj de la Patrick – “Imi pare rău pentru aseară”. Jane zâmbi.

10. Întâmplarea face…

serendipity 3 memaTrecuse o săptămână de la întâlnirea cu Patrick.

Pentru Jane, nimic nu reușea să știrbească amintirea acelei revederi complet neașteptate.

Jane știa că e naiv să se poarte așa, trecutul lor părea dintr-o altă viață, se mai cunoșteau acum oare? Avea, însă, sentimentul că ceva diferit era pe cale să se întâmple. Poate erau ovarele ei, care își cereau, în sfârșit, tributul reproductiv, poate singurătatea sau poate, pur și simplu, era el.

Patrick fusese mereu altfel, de când erau copii: băiatul acela care îți deschidea ușa, care nu credea că cititul e doar pentru fete, căpitan al echipei de baschet, fumător de prea devreme – de fapt, prima țigară tot cu el o fumase, în spatele școlii, undeva într-un loc nesanitar – băiatul acela care nu se lăuda când reușea să pupe o fată sau să îi dea jos bluza. De fiecare dată explica: “Ce mă, eu sunt figurant?”

Pe vremea aceea, Patrick purta niște ochelari cu rame urâte, pe care Jane îi ștersese, de multe ori, de aburii iernii, atunci când el avea grijă să nu fie săpunită de restul băieților. Pe el îl respectau, era “bazat”, era “cool”.

Nu fuseseră niciodată un cuplu, nici măcar în accepțiunea vârstei de 14-15 ani. Fuseseră mereu ”prieteni”, colegi de bancă pentru doi ani și, sub mărul din curtea școlii, în ultima vară înainte de liceu, acel prim sărut stângaci, dar cumva de neuitat.

Iar apoi, nimic. A venit vacanța, el promisese că vor mai vorbi, dar vara se lăsă fără niciun semn de la el, apoi liceul, apoi facultatea- când îl întâlnise întâmplător pe stradă, după admitere – apoi viața reală.

În postările de pe Facebook ale altor prieteni, Patrick era mereu rebel, înconjurat de fete, dar, cumva, singur. Era mereu pe drumul lui, care îl condusese, în ultimul an de facultate, pe tărâmul Africii, unde făcuse voluntariat pentru copiii infectați cu HIV.

Un fost coleg de generală îi spusese atunci:

– Bă, Patrick ăsta e nebun, a plecat în Africa așa, pur și simplu!

– Dar ce, Africa e cumva pentru nebuni? replicase atunci Jane, cumva mândră că Patrick nu dezamăgise, nu se conformase.

Iar acum, ar fi vrut să îl vadă din nou, dar era oarecum descurajată că nu dăduse niciun semn. Oare nu mai avea numărul ei? Nu și-l schimbase din generală…

În timp ce Jane contempla acest aspect ”existențial”, șirul gândurilor fu întrerupt de soneria telefonului:

– Alo? Ce faci, măi, iar nu răspunzi la telefon? o întrebă Alexandra răspicat.

– Eram în ședință…

– Ok, ieșim la opt jumate, avem rezervare, îți dau adresa, îmi scapă numele, vezi că Sofia nu știe nimic. Ne vedem cu toții să îi sărbătorim promovarea, în sfârșit o să aibă și ea o viață!

Jane zâmbi, Sofia aștepta promovarea asta de un an, aproape se mutase la serviciu, în timp ce Ștefan, logodnicul ei, era terifiat că vor ajunge să se cunune la birou.

Jumătate de oră mai târziu, Jane era la adresa cu pricina și… surprize, surprize: fără să știe exact cum, ajunsese în fața barului lui Patrick. “Cum de nu ți-ai amintit adresa? Proasto!”, își spuse încet în barbă. Gașca era deja înăuntru, mai puțin Sofia.

– Ăsta e barul lui, de ce nu mi-ai zis? o mustră Jane pe Alexandra.

– Al cui?

– Al lui Patrick, spuse Jane printre dinți.

– A, Patrick, ăla drăguț… de la școală! exclamă Alexandra în gura mare.

Și uite cum, din spatele ei se întoarse chiar omul în persoană – Jane încremeni. Cu un zâmbet ștrengar afișat pe față, Patrick spuse:

– Doar drăguț? Hai mă… aveai o părere mai bună într-a opta.

Alexandra zâmbea ca o candidată la președinție, în timp ce Jane rămăsese cu gura întredeschisă, așteptând parcă reluarea de la televizor, ca să se convingă că această scenă tocmai avusese loc.

– Alexandra, îmi pare bine.

– Patrick… și mai bine, veni răspunsul.

– Sorry, răspunse Jane, ea e prietena mea, Alexandra…

Făcu apoi runda de prezentări, Ștefan îl studia atent: avea loc ”marea adulmecare”. Patrick părea însă de neatins, zâmbitor și ospitalier – doar erau pe teritoriul lui. Jane îl puse la curent cu motivul pentru care se aflau în barul lui și, desigur, el hotarî că promovarea Sofiei, pe care nu o cunoștea, trebuia sărbătorită într-un mare fel. Shot-uri după shot-uri, șampanie, muzică.

Tot grupul era vrăjit: promovata serii renunțase la scepticismul care o caracteriza și nu contenea să îi arunce ocheade cu subînțeles lui Jane, în timp ce Alexandra deja făcea planuri de nuntă, iar Eva se manifesta nestingherită pe ritmul latino care răsuna în boxe. Părea că Patrick fusese mereu unul dintre ei. Desigur, verdictul avea să vină.

Mult după ora patru a dimineții, masa gălăgioasă începuse să se retragă. Jane ramăsese iar singură cu Patrick.

– Urma să te sun, să știi, dar e ok că ai venit să mă vezi, îi spuse el pe un ton sigur, dar jucăuș.

Jane era pregătită să explodeze, cât tupeu! Își aduse, însă, imediat, aminte că așa era el – plin de calități și de el. Când erau copii, avea mereu replici dezarmante, care erau chiar menite să te șocheze, aproape că aveai senzația că îi plăcea să vadă oamenii dezbrăcați de orice mască, cu toate intențiile pe față…

– Hmm, văd că pasiunea ta pentru dezarmare nu s-a schimbat. Spune-mi, iar o să arunci replici din astea și apoi o să fugi ca un iepuraș? Hai, că nu sunt așa amenințătoare, am doar 1,65, mă rog, 1,77 cu tocurile astea, îi spuse Jane cu un zâmbet șiret, micșorând și mai mult spațiul dintre ei.

Avea și ea acum replici la ea, nu numai el.

Patrick nu mai avea altă alternativă decât să îi inspire mireasma și să spună:

– Am fost de rahat, încă îți știu numărul pe de rost.

– Știu, răspunse ea.

Aiurea, doar nu avea să își recunoască surprinderea.

– Hai cu mine, îi spuse el, la fel cum o îndemnase în acea vară, de mult. Jane îl urmase atunci ca o fetiță curajoasă, acum era, însă, o femeie cu multe lucruri de pierdut…

7. O butaforie

FotorCreated23Destinaţia era, probabil, la fel de specială ca şi ceea ce simţea Jane.

Îmbrăcată într-o rochie albă, care îi mângâia trupul neatins de soare, deşi vara trecuse, stătea în piaţa mare a oraşului Cracovia şi parcă se întorsese în timp – înainte ca întreaga lume să se prăbuşească la picioarele lor.

Pentru un moment s-a oprit, a închis ochii şi a respirat adânc. O mireasmă de cunoscut plutea în aer – erau iar ei doi. În jurul lor se auzeau potcoavele cailor lovindu-se de piatra cubică în timp ce plimbau trăsurile în care se aflau cupluri fericite. „Aşa eram şi noi odată, de mult”, s-a gândit ea.

Undeva, în stânga ei, se auzea un tânâr care, ajutat de o chitară, cânta cele mai frumoase piese de dragoste. Cerul nopţii era brăzdat de luminiţele pe care copii frumoşi le aruncau în aer şi le prindeau apoi în mâinile lor mici.

De jur împrejur, sute de oameni stăteau la mese, mâncau şi ciocneau pahare de vin în cinstea unei zile complet obişnuite. A întors apoi privirea aşteptându-se ca el să fie în acelaşi loc ca ea. Sebastian, însă, cumva, voit sau nu, ratase momentul. Distrat, îl filma pe tânărul care tocmai terminase de fredonat un şlagăr şi era aplaudat de câteva zeci de fete, entuziasmate de tinereţea şi talentul lui.

Atunci, Jane s-a uitat la Sebastian, dar degeaba. Acea varianta a lui pe care ea o cunoştea şi o dorea, nu mai exista. Cel mai probabil, nu fusese niciodată acolo. Jane îl crease în imaginaţia ei, după chipul şi asemănarea unei utopii. Pentru prima oară, îl vedea exact aşa cum era el: banal, indiferent şi, mai presus de toate, naiv.

Peste două zile, Jane stătea pe scaunul dintr-un avion, se uita pe geam şi îşi aducea aminte de una dintre piesele pe care le asculta obsesiv în adolescență, despre o femeie care ar fi dat orice să mai aibă parte de o noapte alături de el. Ea primise trei. Degeaba. Pentru că Sebastian se întorsese doar ca să aibă de unde să plece.

Îşi dădea seama cât de grea devenise povara pe care o purta după ea de atât de multă vreme şi cât de mult o afectase. Îl lăsase să plece cu încă patru luni din viaţa ei şi trei kilograme. Undeva între ieşirea dintr-un restaurant italienesc şi o excursie în Polonia, odată cu şoldurile ei, se pierduse şi povestea lor.

6. Nuntă cusută cu ață albă

nunta1Trecuseră 6 luni de când îl văzuse ultima oară pe Sebastian acolo, pe peron, și și mai multe de când ea se ridicase de la masa din restaurantul lor şi lăsase în urmă tot ceea ce ei doi însemnaseră vreodată. El rămăsese înăuntru, aparent impasibil, poate șocat – nu o mai văzuse niciodată așa: îi trântise ușa în nas.

Afară, în fața restaurantului, au urmat telefoanele către fete, acasă plânsul, frustrarea, nervii și, într-un final, extenuarea.

Avusese senzația atunci că lupta de secole pentru această relație și, în mod ciudat, era, în sfârșit, liberă. Ca o nație proaspăt scăpată de un regim totalitar – era liberă și fără busolă.

Azi, se găseau din nou față în față, invitaţi ai unei nunţi care devenise complet neimportantă atunci când privirile li s-au întâlnit, parcă la fel ca prima oară, de data asta în faţa unei biserici.

Ea, domnişoară de onoare. El, cavalerul dezonorat. Doi oameni îşi legau acum destinele în fața viitorului lor distrus de el pentru un motiv încă necunoscut.

– Arăţi senzaţional, a spus Sebastian.

Jane nu putea decât să îl observe, i se părea ireal. Sigur, știa de ceva vreme că el urma să fie acolo, mintea ei evitase și așteptase deopotrivă revederea.

Ochii lui verzi spuneau că îşi doreşte să o mai vadă, că nu vrea ca noaptea asta să se termine, că îi pare rău şi că ştie ce a pierdut. Privirea ei nu vorbea şi, chiar dacă ar fi putut să o facă, nu ar fi ştiut ce să spună.

Smoking-ul lui impecabil, rochia ei care flutura în bătaia vântului, brațele lui gata să îi ofere caldură. Toți prietenii lor privindu-i de parcă lucrurile nu se puteau termina decât cu bine, pentru că ei trebuiau să fie împreună acolo.

Apoi, buchetul și voalul, Jane rușinată la horă și el privind încântat de pe margine, spunând:

– Îi stă bine, nu-i așa?

Au petrecut următoarele săptămâni împreună, vorbind, visând: cum lui i-a fost dor şi îşi făcea drum prin faţa casei ei în speranţa că o va vedea. Cum ea îşi aducea aminte de el de fiecare dată când îi ieşea o parcare laterală. Cum lui i-a salvat viaţa o cască de schi pe care ea i-o făcuse cadou. Cum ea se mutase în casă nouă, convinsă că şi lui i-ar fi plăcut apartamentul. Cum lui îi pare rău că a plecat şi că a rănit-o. Cum ea ştie că ce au avut ei era special. Cum ei şi-ar dori să descopere împreună dacă mai pot construi ceva din cărămizile de amintiri. Poate acum erau pe drumul cel bun.

După 30 de prânzuri, 20 de plimbări în parc şi 15 cine, o întâlnire de spălat păcatele în fața fetelor din viața ei, Sebastian i-a oferit ceva ce îi oferise de atât de multe ori pe vremea când erau încă “ei”: 3 zile, un oraș necunoscut, împreună . Părea că nici ezitarea, nici frica nu le putea sta în cale.