43. Final: trageți cortina!

28653Jane se uita la bărbatul din fața ei care îndesa în grabă câteva tricouri într-o geantă. Încordat și cu o înfățișare care putea speria copii, Patrick își strângea cele câteva lucruri pe care le lăsase în apartamentul ei pe parcursul relației lor.

Relație…. ce cuvânt straniu, carusel, casă bântuită sau circ ar fi fost cuvinte mai potrivite să descrie ce se petrecuse între ei de când reapăruse în viața ei, toamna trecută.

Iar acum pleca… a cui era vina? De data asta: a ei…

***

Cu câteva ore în urmă

Brațele lui Patrick îi înconjurau talia și respirația lui caldă îi gâdila ușor gâtul de fiecare dată când îi spunea ceva la ureche. Erau la un concert al unei formații pe care Nic le-o recomandase, într-un bar mic decorat în stilul erei prohibiției. Ca să nu facă notă discordantă, Jane și Patrick erau și ei îmbrăcați în temă.

– Arăți foarte bine, îi spuse el trecându-și mâna prin franjurile rochiei lui Jane.

– Mulțumesc, domnule Golescu, și dumneavoastră sunteți foarte chipeș, zise Jane întorcând capul spre el.

– ”Chipeș”, repetă Patrick amuzat, cuvântul ăsta chiar a ieșit de mult la pensie.

– Anii ’20, ce vrei, mă adaptez, răspunse Jane.

– Ești foarte adaptabilă, spuse el sărutând-o.

Momentul fu întrerupt de David, care își făcea loc printre ceilalți spectatori.

– Gata! Am ajuns, zise el trăgându-și sufletul.

– Doar tu? întrebă Patrick.

– Da, ar fi trebuit să vină și câțiva colegi de birou dar au renunțat în ultima clipă. Poate vine Sebastian, voi vă știți, nu? Mi-a și zis că v-ați întâlnit acum câteva săptămâni, spuse David foarte relaxat.

Jane îngheță, brațele lui Patrick se încordară în jurul ei și în secunda următoare se scuză și se duse spre ieșirea barului.

– Am zis ceva greșit? întrebă David mirat.

– Nu, doar că Sebastian și cu mine….am fost împreună, zise Jane pornind în căutarea lui Patrick. David nu avu timp să răspundă sau să își îndrepte privirea plină de reproș către ea.

***

Prezent

– Te rog nu pleca, îi spuse Jane pe un ton rugător. Vocea îi tremura deja și simțea că lacrimile nu sunt prea departe.

– De ce să nu plec, iubito? îi spuse el ironic. Ai nevoie de un fraier de serviciu în timp ce alergi după altul?

– Nu, Doamne, ți-am zis în mașină, am dat nas în nas din greșeală. Eva poate să confirme. Nu te mint, zise Jane, știi că urăsc să mint.

– Da știu, cu toate astea nici cu adevărul nu stai prea bine, spuse el acru.

Jane lăsă capul în jos. Patrick avea dreptate. Ironia era că ea îl blamase pe Sebastian pentru tot ce îi ascunsese. Acum însă nu era sigură că ea era cu mult mai bună.

– Îmi pare atât de rău, îi spuse Jane cu lacrimi în ochi.

Patrick se uită la ea, ura să o vadă plângând. Poate era prea sentimental, sau poate în ochii lui ea era încă fetița din școală plângând cu sughițuri pentru că fusese dată afară de la cor de față cu toată clasa pentru că avea o voce proastă. Patrick închise ochii și înghiți în sec încercând să se calmeze.

– Jane, nu putem continua așa. Tu nu ai terminat cu el. În mintea ta el e încă acolo. De ce căcat, nu știu. Ce știu este că nu vreau să fiu varianta de rezervă. Eu nu sunt un tip de rezervă pentru nimeni, iar tu pentru mine ești prima opțiune, zise Patrick pe un ton sigur.

– Nu ești de rezervă, răspunse Jane, nu sunt pregătită să renunț la noi…adăugă ea.

– Eu însă da, spuse Patrick încet, ai încă lucruri de clarificat, iar eu m-am săturat să mă alerge constant trecutul tău. Nu vreau să plătesc eu pentru păcatele lui sau regretele tale. Cine știe poate și pe noi doi ne-a cam alergat trecutul nostru.

– Ai dreptate, și tu ai totuși un trecut pe care încă îl porți cu tine, îi zise Jane referindu-se la logodna eșuată a lui Patrick.

– Cu atât mai mult atunci, trebuie să încheiăm, zise el pe un ton rece.

– Poate nu crezi dar chiar te iubesc, spuse Jane utându-se în gol. Nu știa de ce spunea asta, era sigură că nu avea să schimbe cu nimic lucrurile. Gândul însă că Patrick ar putea crede că era o jucărie pentru ea îi tăia respirația.

– Știu, și eu mă simt la fel. Aparent nu este de ajuns….spuse Patrick cu un nod în gât.

Jane nu știa când ajunseseră amândoi în hol. Patrick se uită încă o dată la ea cu ochii aceia pătrunzători și de acum triști. De data asta ușa nu se trânti ci se închise ușor. Jane era imobilizată în fața ei, inima îi bătea și simțea cum extremitățile i se răciseră complet. Spectacolul se încheiase, iar rolul ei de personaj negativ fusese convingător.

– Acum chiar a plecat…. spuse ea în telefon.

Advertisements

37. Parisul nu e niciodată la fel

FotorCreated21Razele soarelui gâdilau pereții camerei. Jane se foi un pic între așternuturile imaculate, încercând să alunge somnul.

Era la Paris, într-o cameră cochetă de hotel iar bărbatul care pufăia nestingherit lângă ea era Patrick.

Cu 3 ani în urmă se regăsise în același oraș cu celălalt el – Sebastian. Nu fusese un sejur nereușit, din contră, pe Jane o cuprinsese atunci o stare de romantism pe steroizi care ei i se păru reciprocă.

Acum era, însă, ciudat să fie în acest oraș plin de alte amintiri. Jane acceptase cu reținere propunerea lui Patrick de a pleca la Paris, iar acesta avusese inspirația să nu pună mai multe întrebări. Doi bărbați diferiți, un singur oraș, același scenariu care părea să se repete în viața lui Jane, asemeni unei runde de carusel continue. Nu învățase nimic din greșelile ei oare? Sau se epuizaseră locurile romantice de pe pământ? Șirul de gânduri îi fu întrerupt de ochii verzi, somnoroși, care o priveau:

– Le văd cum se mișcă… rotițele din capul tău. E prea devreme să gândești la capacitate totală, iubito… îi zise Patrick zâmbind și trăgând-o lângă el.

Jane se înroși un pic, fusese prinsă.

– Tu nu te întrebi niciodată cum pot fi realmente diferite aceleași lucruri doar cu persoane diferite, nu e doar o scenă care se repetă? îl întrebă Jane.

– Ok, nu vreau să știu cum ai ajuns la această concluzie având în vedere că de-abia te-ai trezit, zise el amuzat. Nu, nu mă întreb. Sunt aici acum cu tine, pentru că asta vreau și pentru că….îmi pasă, îi răspunse Patrick încurcat.

Jane zâmbi. Două cuvinte foarte banale dar pentru cineva ca Patrick foarte importante și, pentru ea, ceva complet neașteptat.

– Oh, ce romantic, ca un slogan electoral: Patrick Golescu – pentru că îmi pasă! spuse Jane râzând.

– Aoleu, groaznică ești, îți zice bărbatul ce simte și tu te amuzi, îi spuse el un pic rușinat.

– Hai mă, glumesc – m-ai luat pe nepregătite… și mie îmi pasă… doar că… îmi e frică, răspunse ea lăsând capul în jos.

Și, uite așa, rostise cea mai clișeu frază din filmele romantice americane, partea proastă era însă că în momentul acela chiar asta simțea.

– Și mie, îi mărturisi Patrick luându-i fața între mâinile sale mari. Stătură așa pentru un moment până când el întrerupse tăcearea.

– Îi permiți candidatului să își exprime sentimentele într-un mod mai frust? Mă gândesc să nu începem să ne lacrimogenăm, nu de alta, dar n-am mai plâns de când m-ai făcut porc într-a şaptea, când am comentat de sânii Danielei la ora de matematică, zise Patrick surâzând.

Jane râse.

– Chiar te rog!

***

Următoarele patru zile trecură pe nesimțite. Între toate locurile ascunse din oraș pe care Patrick le cunoștea, vizita la sora lui care era și mai prietenoasă decât și-o aducea aminte, Patrick pe post de unchi, privirile complice pe care mai nou și le aruncau și toate așternuturile șifonate între timp – acest Paris devenise complet altul pentru Jane.

 

27. Ia-ți mireasă rochie bună

FotorCreated789Paradisul nunților pe steroizi se afla în fața ochilor lui Jane. O cameră înaltă cu ornamente vopsite în auriu, mese ticsite cu mărturii pentru invitați, zeci de modele de fețe de masă și și mai multe de verighete – care, sincer, arătau toate la fel.

Deși totul părea ușor generic și ștampilat cu fraza ”Made in China”, nu era nimic generic în faptul că prietena ei cea mai veche, Sofia, urma să se mărite în aproximativ 7 luni. Jane, fetele și Teodor erau hotărâți să o ajute pe viitoarea mireasă să găsescă ‘acea rochie’.

În prezent, erau toți așezați cuminți pe canapeaua opulentă și extrem de albă a salonului, așteptând-o pe Sofia să își facă apariția din cabina de probă.

– Nimic de călugăriță, dears, se mărită, nu merge la mânăstire! spuse Teodor concentrat pe un catalog de rochii.

– Da, clar, dar nici una de dansatoare exotică, spsuse Eva, la fel de concentrată.

– Fără extreme. Nici la mânăstire, nici la bordel, ne-am înțeles, adăugă Jane, uitându-se curioasă spre cabina de unde se auzea foșnet de material.

– Sunt aici! Am ajuns! A probat prima rochie? răsună vocea Alexandrei.

– Nu, dragă, dar mai încet că sperii mireasa! Stai jos! spuse Teodor pe un ton autoritar.

Alexandra părea că ar fi vrut să protesteze faţă de tonul de navigator, dar știa că ocazia nu-i permite, așa că se așeză pufnind pe canapea. În momentul următor, Sofia ieșea temătoare din cabina de probă.

Jane se uita la prietena ei, dintr-o dată timidă și un pic îmbujorată – atât cât îngăduia fața perfect conturată a Sofiei. Pentru Jane, momentul părea oarecum ireal. Mai ieri împărțiseră aceeași bancă în liceu și încercaseră cu chiu cu vai să treacă la mate. Restul fetelor și Teodor se uitau la fel de fermecați la femeia în alb din fața lor.

– Ce faceți? Ați amuțit? Sunteți bolnavi? spuse Sofia pe un ton jucăuș în timp ce se poziționa în fața oglinzii.

– Da, da, hai gata cu minuneala, e doar o rochie albă! Dai cu vin pe ea și gata. Ești foarte frumoasă dear, spuse Teodor zâmbind.

– Teo!! îl avertiză Eva.

– Jane? întrebă Sofia.

– Scuze, m-am emoționat un pic. Da, subscriu, chiar ești foarte frumoasă Sof, răspunse Jane cu un zâmbet foarte larg. Sofia îi aruncă o privire caldă și plină de înțeles.

– Da “prințesă” nu probezi? întrebă brusc Alexandra.

Toată lumea începu să râdă.

– Ce e, ce am zis? se miră Alexandra.

– Nimic. Da, sigur probez. Mai sunt 7 rochii în cabina aia, printre care și una pe sub care ar încăpea tot Circul de Stat, spuse Sofia. Momentul setimental se încheiase și era din nou Doamna Director, cum îi plăcea lui Jane să o tachineze uneori.

– Până te schimbi tu, stai că avem bârfă aici. Alexandra, ce e cu seniorul ăla care îți dă târcoale? Și tu, Eva, ce ai învățat de la băiețelul ăla de la barul lui Patrick? Te tot vrăjea el acolo în spatele barului… spuse Teodor.

– Are 23! Nu e băiețel! Are 45! E matur, nu bătrân! exclamară Eva și Alexandra aproape simultan.

Jane și Teodor izbucniră în râs în timp ce din cabină se auzi o foșnitură puternică.

– Stați că ne cade mireasa, ești bine Sof? întrebă Teodor.

Răspunsul fu un bombănit și un set de scuze față de domnișoara care o îmbrăca și o dezbrăca pe Sofia.

După cele 7 rochii, alte comentarii acide ale lui Teodor și micile confesiuni ale Evei și Alexandrei, Jane și Sofia stăteau la o masă în cafeneaua lor.

– Îmi e un pic frică, știi? spuse Sofia uitându-se în cana cu cafea.

– Știu. M-aș îngrijora dacă nu ți-ar fi un pic, îi răspunse Jane.

– Cum așa? întrebă Sofia nedumerită.

– Păi așa știu sigur că te-ai gândit bine la ce faci, spuse Jane.

Cele două femei își zâmbiră. Viețile lor erau în plină schimbare, dar acum erau aici, împreună.

26. Jane Austen bea vin și se enervează după program

FotorCreated789Pe ecran era afișat numele lui Patrick:

– Bună, ia zi, răspunse Jane pe un ton ușor iritat, în timp ce manevra mașina spre ieșirea din parcarea biroului.

– Bună seara și ție, iubito, ești o rază de soare, spuse Patrick, în mod evident amuzat de tonul morocănos al lui Jane.

– Scuze, am avut o zi de rahat la birou, aparent porcii misogini se află în habitatul lor natural în corporații, zise Jane.

– Păi, în cazul acesta, te pot invita la mine la un pahar de Merlot și un pic de Jane Austen ca să îți încarci bateria feminină, oferi Patrick.

Jane zâmbi, se vedea că fuseseră colegi de bancă. Patrick asistase în mod direct la obsesia ei pentu domnul Darcy, ajunsese atât de departe încât îi șterpelise cartea ca să vadă ce mare scofală era acest britanic care îi sucise capul lui Jane.

– Wow, îți cam place de mine dacă propui o asemenea stârpire a masculinității tale de secol XXI, răspunse Jane cu mai mult entuziasm în glas.

– Credeam că am stabilit asta în clasa a VIII-a? Și, oricum, masculinitatea mea nu se lasă perturbată așa ușor, adăugă Patrick pe un ton jucăuș. Te aștept.

– Ok! îi replică Jane.

Peste patruzeci de minute, Jane își întindea picioarele obosite pe canapeaua din living-ul lui Patrick. Din   ușa bucătăriei el îi privea mișcările:  gleznele lui Jane arcuindu-se, pantofii ei cu toc ascuțit zăcând neglijent pe covor și culoarea străvezie a ciorapilor care îi sublinia nuanța nisipie a pielii. Brusc, lui Patrick nu-i mai venea așa ușor să deschidă sticla de vin. Se simțea ca un băiețel care spiona acea fată în vestiarul școlii, un băiețel care avea o nouă apreciere pentru fuste creion și ciorapi de mătase.

– Patrick, acum culegi via? Ce faci cu vinul ăla? zise Jane nerăbdătoare.

– Acum, îi răspunse acesta.

Patrick se uita întrebător la ea în timp ce îi turna vinul în pahar. Jane știa că era momentul să vorbească, trebuia să se descarce cumva, mai mult decât atât, relația ei cu Patrick trebuia să se bazeze pe ceva mai multe decât amintiri de grupa mică și o chimie dogoritoare – trebuia, oare?

– Da, cu ce să încep? spuse Jane.

– Cu ce vrei tu, îi răspunse Patrick, mângâidu-i mâna.

– Varianta scurtă, ca să mai apucăm să ajungem și la domnul Darcy. Acum ceva vreme ne-am apucat de un proiect de relocare al unui departament la noi în țară, în fine, mai mult eu am făcut treaba. Proiectul nu s-a concretizat în totalitate din cauza unor impedimente legale care, evident, au trecut neobservate de departamentul legislativ. Prin urmare, s-a hotărât o relocare parțială și treptată, unde, desigur, șef de echipă nu mai sunt eu ci omologul meu de peste hotare. Toate bune și frumoase până când VP-ul nostru a hotărât că trebuie să mai adauge încă un strat la această tărășenie, iar cei din afară au fost de acord cu el. Și anume – un consultant extern care va răspunde direct lui, peste capul șefului meu de departament, al celor din țara de origine și evident al meu. Azi am cunoscut acest consultant, dl. Petrescu. Domnul Petrescu are cumva impresia că este proiectul lui, mai mult, se poartă de parcă e compania lui mă-sa și noi suntem sclavii. Eu, evident, în mod special, ”domnișoara Jane” – așa mă strigă, ca să sublinieze statutul meu marital – de parcă aș avea o boală venerică, încheie Jane, vizibil enervată.

– Ești sigură că nu exagerezi? o întrebă Patrick pe un ton înțelegător.

– Mamă, ce este cu exageratul acesta la voi bărbații? Parcă nu pricep ce se întâmplă în jurul meu. Da sunt sigură – la fel de sigură ca atunci când am dureri menstruale, îi zise Jane pe un ton aspru – deja își pierduse răbdarea.

– Ok, ok, nu e nevoie să te descarci pe mine, zise Patrick defensiv.

– O să fac abstracție de ce ai zis mai devreme, e destul că mi-a stricat dl. Petrescu ziua, nu e nevoie să faci și tu asta.

Patrick tăcea dar o privea cu iritare.

– De unde știu că dl. Petrescu gândește așa? Pentru că mi-a spus asta. Discutam despre un număr de angajate care sunt în concediu de maternitate, el desigur se plângea de faptul că au îndrăznit să procreeze și apoi mi-a spus că de ce sunt așa interesată că oricum eu am 29 de ani și sunt singură. Ce legătură avea una cu alta nu știu. Aparent e rău să fii singură, dar nici să intri în concediu de făcut plozi nu e bine, în oice caz nu pe banii lui, îi explică Jane în timp ce golea al doilea pahar de vin.

– Înțeleg ce te-a enervat. Omul nu e întreg la cap. Sigur nu e comod pentru un business să îți intre angajații în concediu de maternitate. Eu am mai mult băieți din același motiv, dar…

Patrick nu își terminase bine ideea că Jane îl întrerupse virulent:

– Serios? Ai mai multe în comun cu dl. Petrescu decât credeam, sper pentru tine ca problemele cu prostata să nu îți apară așa devreme, îi spuse ea pe un ton răutăcios.

– Dacă mă lăsai să termin nu era nevoie să devii răutăcioasă, îi spuse Patrick, spuneam ca aceasta este politica mea,  pentru că eu nu am un business de milioane de euro și nu m-ar avantaja să am angajați care stau pe bară sau să las personalul să fluctueze – nu este cazul companiei voastre.

Jane se uita la el îmbufnată. Trebuia să recunoască că îi înțelegea raționamentul dar se temea că pragmatismul lui avea să lase loc meschinăriei la un moment dat și de asta avusese parte prea multă vreme cu Sebastian.

– Cât despre faptul că ești singură, unu – nu ești, adăugă Patrick zâmbind, și doi- ce te deranjează de fapt, că nu ești și tu în concediu de maternitate? întrebă el foarte serios.

– Știi ce mă deranjează? Că sunt, tehnic vorbind, stăpâna vieții mele și tot pare că nu am opțiuni. Depind de un bărbat ca să îmi îndeplinesc dezideratele reproductive – dacă le am, sau sunt doar suma ovarelor mele, care oricât de importante ar fi, nu reprezintă tot ce sunt… spuse Jane cu tristețe în glas.

Patrick se simțea dezarmat. Nu era prima oară când auzea asemenea lucruri  – avea totuși o mamă și o soră. Nu era nici surprins să găsească asta la Jane – mintea ei funcționse întotdeauna pe mai multe motoare. Și, pentru că nu era sigur că putea schimba ceva în momentul acela, o trase în brațele lui și o sărută ușor pe frunte.

Jane se lăsă condusă către căldura corpului lui și un sentiment nou de liniște o cuprinse. Nu dorise să îndrepte toată furia ei către el dar, cumva, i se păruse cel mai natural lucru să îi vorbească lui. Primele secvențe din “Mândrie și Prejudecată” rulau deja pe ecran, când Patrick îi șopti în ureche:

– Îmi pare rău că lucrurile sunt așa….

 

17. Vrăjeală de sezon

FotorCreated326985Jane era în întârziere pentru prima ei întâlnire cu Patrick. Discuția telefonică de consiliere vestimentară și morală cu Teodor durase mai mult decât anticipase, iar acum, Jane se chinuia să își contureze buzele cu un ruj roșu, cât mai exact și rapid.

“Doamne ajută!”, își spuse, repetând fraza preferată a lui Teodor.

Cu siguranță, divinitatea nu avea mare legătură cu această întâlnire. Jane avea, însă, nevoie de un pic de curaj, nu era prima întâlnire din viața ei, dar era un început de joc. Cu aproape patru ani în urmă, avusese aceeași conversație la telefon, cu Sofia de astă dată, și fusese și atunci în întârziere la prima întâlnire cu Sebastian.

Similitudinile celor două momente se roteau asemeni unui carusel în capul ei, în timp ce trăgea fermoarul cizmelor cu toc. O ultimă privire în oglindă, Patrick o aștepta deja de cinci minute jos, în mașină: cearcăne ascunse, ciorap perfect, cizme date cu cremă, atitudine ezitantă.

Când o zări ieșind din scara blocului, Patrick coborî din mașină. În aerul rece al serii, o vedea pe Jane pășind cu grijă pe zăpada ușor înghețată. Era concentrată, cu ochii ațintiți în pământ și părul răspândit de vântul de afară în toate direcțile. Patrick zâmbi, părea că Jane depune la fel de mult efort ca pentru teza la matematică, pentru care fusese mereu nepregătită.

– Domnișoară, vă rog, îi spuse Patrick întinzându-i mâna pentru a o ajuta să intre în mașină.

– Mulțumesc!

– Frumoase cizme, nu tocmai potrivite, replică el.

– Cred că depinde de context, îi răspunse Jane foarte deliberat în timp ce își ridica picioarele pentru a intra în mașină.

Brusc, totul părea foarte deliberat și pentru Patrick, buzele ei sărutate de culoarea roșie, distanța aproape imperceptibilă dintre marginea de sus a cizmei si tivul rochiei și mai presus de toate privirea ei un pic sfidătoare, un pic jucăușă. Era destul de clar: acum erau adulți.

– Încotro, domnule Golescu? întrebă Jane.

– Foarte clasic: film și restaurant, îi spuse Patrick.

– Sau chiar lipsit de imaginație, răspunse Jane râzând.

– Să-ți aduc aminte ce s-a întâmplat ultima oară când mi-ai zis asta? răspunse Patrick.

Jane își aducea aminte, erau în clasa a opta. Ca răspuns la acuzația de lipsă de imaginație, atunci, Patrick găsise o metodă inedită de a copia la testul de Latină. Scrisese conjugarea verbelor pe niște biscuiți cu unt. Până să ajungă însă la conjugarea de care avea nevoie, se îndopase cu atât de mulți biscuiți, încât i se făcuse rău.

– După privirea ta, văd că ți-ai amintit, spuse Patrick.

– Doamne ce-o fi fost în capul tău atunci? răspunse Jane râzând.

– Cum nu ți-ai dat seama? Încercam să te impresionez, replică Patrick.

– Cred că pe vremea aia era mai degrabă ocupat sa o impresionezi pe Ana de la a opta A și cupa ei C, zise Jane pe un ton jucăuș.

– Nu recunosc nimic! răspunse acesta, accelerând un pic dramatic.

– Rămâne de văzut, zise Jane uitându-se pătrunzător la el.

Patrick zâmbea, recunoștea elanul verbal al lui Jane, îl avea încă din școală. Acum, însă, părea mai ferm, mai sigur și extrem de atrăgător. Se întrebă atunci cine altcineva o mai percepuse așa pe Jane, avea el oare privilegiul de a o vedea așa? Sau surpriza schimbării era mai mare pentru el, pentru că o cunoștea de atât de multă vreme? Întrebările acestea îl bântuiseră și de Revelion, când Jane păruse bucuroasă de prezența lui dar, cumva, complet neafectată de ea.

Cinematograful era unul mic unde se vizionau pelicule de artă.

– Ce vedem? întrebă Jane.

– ”To have and to have not”, răspunse Patrick mândru.

– Humphrey Bogart și Lauren Bacall… acum sunt impresionată. Ți-au evoluat gusturile de la ”American Pie” unu, doi și fără număr, replică Jane.

Patrick nu răspunse. O împinse ușor până spatele ei se lipi de peretele sălii și o sărută. Lumina se stinse.

– Hai să ne așezăm, îi șopti Patrick.

Analiza filmului se petrecu la un restaurant cu fețe de masă în carouri roșii. Era un restaurant italienesc de familie cu porții uriașe și chelneri cu gesturi mari.

– Nu știam că ești un fan al filmelor vechi. Bogie… serios? spuse Jane.

– Humphrey Bogart a fost super bărbat. Costum, țigară, cravată – rafinat, zise Patrick.

– Interesant, văd că tu ai preluat doar partea cu țigara, replică Jane, în timp ce Patrick o aprindea pe a ei.

– Nu am nevoie să preiau nimic ce nu-mi aparține, răspunse Patrick uitându-se direct în ochii ei.

”Cât de arogant din partea lui”, gândi Jane și ce clișeu să nu o deranjeze prea tare.

– Și cum ți s-a părut de Revelion? întrebă Jane schimbând subiectul.

– Foarte tare, ai un grup de prieteni foarte faini. Iar voi fetele sunteți niște adevărate amazoane, presupun că asta e denumirea corectă? spuse Patrick un pic sfidător.

– Hmm… da, orice femeie are ceva frumos – măcar grupul de prieteni, zise ea ironic.

Patrick se uita la ea nedumerit.

– Păcat că n-ai avut un scaun de birou, îi zise Jane.

– Nu pot să cred că îți aduci aminte de Revelionul acela, spuse Patrick râzând.

– Cum să nu, cred că și vecini tăi își aduc aminte de cum te plimbai pe parchet, din cameră în cameră, râzând isteric pe scaunul acela de birou. Cât de beat erai? întrebă Jane amuzată.

– Nu suficient de beat încât să nu îl văd pe Dan încercând să te înghesuie într-un colț și să te sărute, zise Patrick ridicând din sprânceană.

Jane își aducea aminte de acel Revelion, aveau 14 ani. Părinții lui Patrick erau plecați din țară și îl lăsaseră să dea o petrecere la trecerea dintre ani. Dezastrul de dimineață fusese greu de descris. Dan era un vecin al lui Patrick care încercase, fără succes, să o sărute pe Jane.

– Îți mulțumesc, însă, că m-ai așteptat pe mine pentru acest prim pas, adăugă Patrick.

”Superb” își zise Jane, încă un pic de provocare din partea lui.

– Patrick, nu mai suntem în gimnaziu. Pentru prezent, ce ”vrăjeală” ai? Sau ne bazăm pe trucuri de acum 15 ani? spuse Jane cu un aer mulțumit.

– Păi n-am parcurs 400 de kilomentri ca să te văd? Cred că e un început, răspunse el.

– Poate. Chiar așa, de ce ai venit? întrebă Jane.

– N-am stabilit deja? Ca să te vrăjesc.

 

 

 

12. Marile Dezbateri

FotorCreated134Jane se întâlnea astăzi cu fetele într-un loc nou. Bistro-ul lor preferat, Fifi Café, era închis pentru renovare. Așa că, pentru moment, trebuiau să își găsească un alt loc de care și în care să se plângă. Era o dimineață de sâmbătă și, în mod surprinzător, toată lumea era disponibilă. Jane se opri la magazinul din colț pentru a face aprovizionarea cu țigări a grupului după care își zori pașii către noua locație, un bar de brunch – firește. Când intră pe ușa localului, Jane le văzu pe Sofia, Alexandra și Eva așezate la o masă rotundă, în cel mai călduros colț al camerei.

– Băi, nu mai pot cu clientul ăsta, serios! E sâmbătă!, exclamă Sofia cu ochii în telefon în timp ce Jane își făcea loc la masă.

– Nici noi cu el!, îi răspunse Jane zâmbind.

– Neața, Jane, replică Sofia pufnind ușor din nări, semn că săptămâna care se încheiase nu fusese una tocmai ușoară, în ciuda faptului că tocmai fusese promovată.

– Neața. Vreau și eu țigările, spuse Eva.

Alexandra se amuza, era singura nefumătoare printre ele – un specimen pe cale de dispariție, cum îi plăcea să spună.

– Gata, să trăiți! replică Jane cu voioșie. Deci, Sof, ce se întâmplă?

– Până ajungem la mine, hai să vorbim un pic de domnul Toarna Shot – Înghite Shot. Unde ai plecat cu Patrick după petrecere?

Trei perechi de ochi întrebători erau acum ațintiți către Jane.

– Păi ne-am dus cu mașina până la școala unde am învățat noi. Știți… acolo, în curtea aia, ne-am sărutat prima oară, sub un măr, lângă o bancă, bla bla, spuse Jane un pic rușinată.

Acum, când povestea cu voce tare, i se părea un pic pueril și regizat. Fetele, însă, zâmbeau înțelegător – nu o mai văzuseră de multă vreme pe Jane atât de relaxată.
Totuși, Eva nu se putu abține și spuse râzând:

– Un pic creepy așa, voi, doi adulți în curtea unei școli, în creierii nopții.

– Hai mă, lasă fata în pace, e romantic, replică Alexandra.

– Păi și ce s-a întâmplat? A făcut și el ceva acolo, sub copac? întrebă Sofia.

În acel moment, restul fetelor de la masă pufniră în râs. Sofia roși și începu și ea să râdă.

– Minunată alegere de cuvinte, Sof, spuse Jane. Da, a făcut. Și, deși banca și mărul nu mai sunt, asta nu l-a împiedicat să mă sărute. Și a fost într-un mare fel… dar, evident, trebuia să dea cu bâta în baltă.

– Adică? o întrerupse Eva.

– Adică, în timp ce mă ducea acasă, ne-a oprit poliția și el i-a dat polițistului bani ca să-l lase să plece… Nu mi-a venit să cred…

– Da, aiurea momentul, concluzionă Alexandra. Bine, e patron de bar…ce vrei?

– Hai să nu judecăm acum așa, replică Eva. Poate e un pic rătăcit și are nevoie de ghidare.

– Rătăcit unde? La DNA? spuse Sofia pe un ton răspicat.Detestase acest gen de atitudine dintotdeauna. Nu e ca și cum a omorât pe cineva, dar nu e un semn bun atunci când te sustragi și încalci regulile doar pentru că poți, ce spune asta despre el, chiar și într-o relație?

– Poate așa l-au învățat părinții, interveni Eva.

– Și mai rău atunci, spuse Sofia.

– Ok, dragelor, doar ne-am pupat, nu îl iau de bărbat, spuse Jane ca să aplaneze un pic spiritele inflamate.

– Ce mașină are?, întrebă atunci din senin Eva.

– Un Ford Mustang vintage, nu mă întreba mai mult că știi că nu pot distinge un Trabant de o dubă.

Fetele zâmbeau – așa era Jane, complet lipsită de repere auto.

– Măcar atât, față de domnul Ipohondru, replică Eva.

Jane zâmbi – așa vorbeau acum fetele despre Sebastian. Pentru ele, Sebastian fusese un zeu al ipohondriei și, mai mult, o cooptase și pe Jane în această ”sectă”. Și, deși inițial nu fusese de acord cu ele, dovada din dulapul de medicamente era clară: nimeni n-are nevoie de șapte tipuri diferite de aspirină.

– Și tu ce i-ai zis după ce i-a dat bani polițistului? întrebă Alexandra.

– M-am enervat, îți dai seama. Patrick a fost în Africa să lucreze cu copiii bolnavi. Nu mi-aș fi imaginat așa ceva.

– O fi bipolar, spuse Eva plină de sarcasm, era replica ei standard când specia masculină refuza să se echilibreze perfect, asemeni unui raport financiar bine întocmit.

– Totul mersese așa bine până atunci. Promovarea ta, Sof, petrecerea, apoi mâna lui pe volan, siguranța cu care schimba vitezele, parfumul ăla blestemat și apoi sărutul.

Fetele se uitau cu drag la ea. Înțelegeau perfect acea stare, o trăise fiecare la timpul ei, momentul acela când o persoană, o clipă, indiferent de natura ei, te face să te separi de bâzâitul constant din mintea ta. Totul se liniștește și ești liberă. Alexandra, Eva și Sofia nu aveau de gând să o lase pe Jane să rateze această portiță care i se deschisese, nici măcar pentru lupta anticorupție, cel puțin nu pentru moment.

-S-a supărat când i-ai făcut observație? întrebă Sofia.

– Nu, a părut, mai degrabă, mirat. Ce-i drept, m-a sărutat la plecare, dar nu am mai vorbit de atunci

– Uite, eu cred că, în ciuda acestei dovezi clare de lipsa de busolă, nu e momentul să îi dai cu piciorul. Ai nevoie să uiți și să te simți bine, nu să conduci un maraton de conștiință civică. Ia lucrurile așa cum sunt. E ok sa îți placă de el. Sincer, și mie mi s-a părut interesant, îi spuse Eva.

– Sunt de acord, atât timp cât nu iei lucrurile prea în serios, nu are de ce să te afecteze că nu este la fel de corect ca tine. El e o diversiune. Ține, însă, ochii deschiși, dacă ajunge să fie mai mult, este de lucru cu Patrick și s-ar putea să nu merite efortul, adăugă Sofia.

– Până atunci, însă, poți să îl suni tu, spuse Alexandra făcându-i cu ochiul.

Peste două ore, Jane se afla în apartamentul ei, foindu-se, cu telefonul în mână. Odată ce se hotărî să îi scrie, ecranul telefonului se lumină: mesaj de la Patrick – “Imi pare rău pentru aseară”. Jane zâmbi.

11. Doamna, vagabondul și polițistul

coruptJane îl lăsă pe Patrick să o ia de mână și, acum, mergeau împreună spre ieșire. Abia dacă avusese timp să le anunțe pe fete că pleacă cu el. Nu dorea să le îngrijoreze – codul lor de “amazoane urbane” trebuia respectat în toate situațiile.

Jane pierduse un pic contactul cu solul la atingerea lui Patrick și, deși știa că este chimie pură, se lăsă îmbătată de parfumul lui masculin. Avea palmele fine, de parcă nu muncise nicio zi în viața lui. Ce e drept, Jane nu știa dacă avea experiență în construcții, dar nu îi era greu să îl vadă cărând victorios saci cu ciment sau chiar pe ea.

– Unde mergem?, întrebă Jane stăpânindu-și entuziasmul.

– O să vezi, răspunse el scurt.

Ajunși în parcarea barului, Jane putea să-i aleagă mașina dintr-o mie. Nu se pricepea la ele, abia dacă putea decât să le distingă pe cele scumpe de cele ieftine, dar a lui părea să fie creată după chipul și asemănarea sa: era un Ford Mustang vintage. La volan, Patrick era o priveliște neliniștitoare. Brațul lui conturat perfect, care se sprijinea lejer pe schimbătorul de viteze, încheietura cu un ceas obscen de scump, o făceau să uite că, vreodată, altcineva a făcut-o să sufere, să plângă sau să fie fericită.

Câteva minute mai târziu, se găseau din nou în locul în care începuse totul – în curtea școlii. Niciunul din ei nu mai pusese piciorul aici de ani de zile.

Fără să își spună unul altuia vreun cuvânt, era clar că amândoi căutau același lucru: mărul, banca, locul cu pricina. Însă, surpriză: mărul fusese tăiat, iar de bancă se alesese praful în ultimii 15 ani – acum nu mai era decât un suport de metal ruginit.

– Vezi tu…, începu Jane, așa se întâmplă dacă nu mai învață aici copii din familia ta, care să sponsorizeze întreținerea recuzitei școlare.

– Adică ce vrei să spui cu asta? ripostă Patrick, în timp ce zâmbea cu subînțeles.

Jane râdea cu poftă.

– Eh, hai lasă, că știi și tu la ce mă refer. Nu înțeleg în schimb ce au avut cu bietul măr…

Cât fuseseră colegi, familia lui Patrick avusese grijă de întreaga clădire în care funcționa școala, prin donații și sponsorizări. Nu pentru că el ar fi avut nevoie de ele ca să treacă clasa – era oricum mai inteligent decât majoritatea colegilor lui – ci pentru că săvârșea constant acte de vitejie școlară: chiulea masiv de la materiile ”decretate” de el ca fiind neimportante, își îmbătase colegii în repetate rânduri în incinta școlii iar, o dată, se bătuse cu un alt băiat în sala de sport, după un meci de baschet pierdut la mustață.

Aflați acum față în față, Patrick și Jane nu mai puteau amâna inevitabilul – într-o secundă, el o cuprinse de mijloc și își înlănțui buzele cărnoase cu ale ei. Fără ezitarea de la 15 ani, sărutul lui Patrick era acum ferm, cotropitor. Jane simțea cum trupul ei firav se topea parcă în brațele lui, în timp ce degetele ei lungi se plimbau prin părul lui des și negru. Când buzele li s-au despărțit, s-au uitat unul la altul: amândoi purtau un zâmbet tâmp pe față.

– Hai să mergem, s-a făcut frig, te duc acasă, îi spuse el

În mașină, la căldură, țintuită în scaunul îmbrăcat în piele, Jane începea să realizeze ce se întâmplase. Își puse atunci mâna înghețată peste a lui, iar el întoarse privirea către ea.

– Hei, ochii la drum, nu la mine, îl mustră Jane.

Patrick nu avu timp să îi răspundă, pentru că din spate se auzeau sirenele unei mașini de poliție. Aparent, viteza cu care se întâmplaseră anumite lucruri pentru ei doi în această seară era infinit mai mică decât cea cu care el conducea pe străzile orașului. Patrick opri mașina pe dreapta și, cu o față care părea deja plictisită, deschise geamul.

– Agent subofițer Andrei Bibescu de la Brigada Rutieră, bună seara, actele la control, vă rog.

– Bună seara. Imediat, răspunse el.

Patrick deschise torpedoul, scoase hârtiile și i le întinse polițistului. În momentul în care acesta a deschis certificatul de înmatriculare al mașinii, Jane a văzut cum, cu măiestria unui magician, polițistul a sustras câteva hârtii de bani mari, știind că îi erau destinate.

– Ați depășit limita legală de viteză, dar de data asta o să vă dau doar un avertisment. Să nu se mai întâmple, domnule Golescu. O seară bună, la revedere!

Patrick își luă actele înapoi, închise geamul și porni mai departe. Jane, șocată de ceea ce văzuse, nu știa cum să reacționeze.

– Nu pot să cred că ai făcut asta, trebuia să îți dea amendă, poate chiar să îți ia carnetul.

– Eh, nu-mi spune că tu nu ai făcut-o niciodată. Ce să fac, mă opresc mereu, cred că le place mașina mea, răspunse Patrick crezând că Jane glumește.

– Ei bine, nu am făcut. Și nici nu mă declar impresionată, domnule Golescu, răspunse Jane apăsat.

Patrick își dădea acum seama că, spre deosebire de el, Jane nu se schimbase atât de mult din școală. Ea încă mai era fata care respecta regulile, era punctuală, nu avea niciodată nevoie să copieze, era atentă la ore și mergea în fiecare zi, imediat după școală, direct acasă. Acum Patrick parcă nu se mai recunoștea pe sine, se vedea prin ochii ei și pentru prima oară după multă vreme, se simțea puțin rușinat.

În scurt timp, erau în fața casei ei. Cu ezitare, amândoi s-au aplecat unul spre altul și s-au sărutat din nou – circumstanțele erau însă complet diferite – un sărut cumva umbrit de apariția forțelor de ordine mituite prea ușor. Patrick era acum un bărbat în toată firea, dar care încă se mai sustrăgea mai mult sau mai puțin subtil din situațile inconfortabile.

10. Întâmplarea face…

serendipity 3 memaTrecuse o săptămână de la întâlnirea cu Patrick.

Pentru Jane, nimic nu reușea să știrbească amintirea acelei revederi complet neașteptate.

Jane știa că e naiv să se poarte așa, trecutul lor părea dintr-o altă viață, se mai cunoșteau acum oare? Avea, însă, sentimentul că ceva diferit era pe cale să se întâmple. Poate erau ovarele ei, care își cereau, în sfârșit, tributul reproductiv, poate singurătatea sau poate, pur și simplu, era el.

Patrick fusese mereu altfel, de când erau copii: băiatul acela care îți deschidea ușa, care nu credea că cititul e doar pentru fete, căpitan al echipei de baschet, fumător de prea devreme – de fapt, prima țigară tot cu el o fumase, în spatele școlii, undeva într-un loc nesanitar – băiatul acela care nu se lăuda când reușea să pupe o fată sau să îi dea jos bluza. De fiecare dată explica: “Ce mă, eu sunt figurant?”

Pe vremea aceea, Patrick purta niște ochelari cu rame urâte, pe care Jane îi ștersese, de multe ori, de aburii iernii, atunci când el avea grijă să nu fie săpunită de restul băieților. Pe el îl respectau, era “bazat”, era “cool”.

Nu fuseseră niciodată un cuplu, nici măcar în accepțiunea vârstei de 14-15 ani. Fuseseră mereu ”prieteni”, colegi de bancă pentru doi ani și, sub mărul din curtea școlii, în ultima vară înainte de liceu, acel prim sărut stângaci, dar cumva de neuitat.

Iar apoi, nimic. A venit vacanța, el promisese că vor mai vorbi, dar vara se lăsă fără niciun semn de la el, apoi liceul, apoi facultatea- când îl întâlnise întâmplător pe stradă, după admitere – apoi viața reală.

În postările de pe Facebook ale altor prieteni, Patrick era mereu rebel, înconjurat de fete, dar, cumva, singur. Era mereu pe drumul lui, care îl condusese, în ultimul an de facultate, pe tărâmul Africii, unde făcuse voluntariat pentru copiii infectați cu HIV.

Un fost coleg de generală îi spusese atunci:

– Bă, Patrick ăsta e nebun, a plecat în Africa așa, pur și simplu!

– Dar ce, Africa e cumva pentru nebuni? replicase atunci Jane, cumva mândră că Patrick nu dezamăgise, nu se conformase.

Iar acum, ar fi vrut să îl vadă din nou, dar era oarecum descurajată că nu dăduse niciun semn. Oare nu mai avea numărul ei? Nu și-l schimbase din generală…

În timp ce Jane contempla acest aspect ”existențial”, șirul gândurilor fu întrerupt de soneria telefonului:

– Alo? Ce faci, măi, iar nu răspunzi la telefon? o întrebă Alexandra răspicat.

– Eram în ședință…

– Ok, ieșim la opt jumate, avem rezervare, îți dau adresa, îmi scapă numele, vezi că Sofia nu știe nimic. Ne vedem cu toții să îi sărbătorim promovarea, în sfârșit o să aibă și ea o viață!

Jane zâmbi, Sofia aștepta promovarea asta de un an, aproape se mutase la serviciu, în timp ce Ștefan, logodnicul ei, era terifiat că vor ajunge să se cunune la birou.

Jumătate de oră mai târziu, Jane era la adresa cu pricina și… surprize, surprize: fără să știe exact cum, ajunsese în fața barului lui Patrick. “Cum de nu ți-ai amintit adresa? Proasto!”, își spuse încet în barbă. Gașca era deja înăuntru, mai puțin Sofia.

– Ăsta e barul lui, de ce nu mi-ai zis? o mustră Jane pe Alexandra.

– Al cui?

– Al lui Patrick, spuse Jane printre dinți.

– A, Patrick, ăla drăguț… de la școală! exclamă Alexandra în gura mare.

Și uite cum, din spatele ei se întoarse chiar omul în persoană – Jane încremeni. Cu un zâmbet ștrengar afișat pe față, Patrick spuse:

– Doar drăguț? Hai mă… aveai o părere mai bună într-a opta.

Alexandra zâmbea ca o candidată la președinție, în timp ce Jane rămăsese cu gura întredeschisă, așteptând parcă reluarea de la televizor, ca să se convingă că această scenă tocmai avusese loc.

– Alexandra, îmi pare bine.

– Patrick… și mai bine, veni răspunsul.

– Sorry, răspunse Jane, ea e prietena mea, Alexandra…

Făcu apoi runda de prezentări, Ștefan îl studia atent: avea loc ”marea adulmecare”. Patrick părea însă de neatins, zâmbitor și ospitalier – doar erau pe teritoriul lui. Jane îl puse la curent cu motivul pentru care se aflau în barul lui și, desigur, el hotarî că promovarea Sofiei, pe care nu o cunoștea, trebuia sărbătorită într-un mare fel. Shot-uri după shot-uri, șampanie, muzică.

Tot grupul era vrăjit: promovata serii renunțase la scepticismul care o caracteriza și nu contenea să îi arunce ocheade cu subînțeles lui Jane, în timp ce Alexandra deja făcea planuri de nuntă, iar Eva se manifesta nestingherită pe ritmul latino care răsuna în boxe. Părea că Patrick fusese mereu unul dintre ei. Desigur, verdictul avea să vină.

Mult după ora patru a dimineții, masa gălăgioasă începuse să se retragă. Jane ramăsese iar singură cu Patrick.

– Urma să te sun, să știi, dar e ok că ai venit să mă vezi, îi spuse el pe un ton sigur, dar jucăuș.

Jane era pregătită să explodeze, cât tupeu! Își aduse, însă, imediat, aminte că așa era el – plin de calități și de el. Când erau copii, avea mereu replici dezarmante, care erau chiar menite să te șocheze, aproape că aveai senzația că îi plăcea să vadă oamenii dezbrăcați de orice mască, cu toate intențiile pe față…

– Hmm, văd că pasiunea ta pentru dezarmare nu s-a schimbat. Spune-mi, iar o să arunci replici din astea și apoi o să fugi ca un iepuraș? Hai, că nu sunt așa amenințătoare, am doar 1,65, mă rog, 1,77 cu tocurile astea, îi spuse Jane cu un zâmbet șiret, micșorând și mai mult spațiul dintre ei.

Avea și ea acum replici la ea, nu numai el.

Patrick nu mai avea altă alternativă decât să îi inspire mireasma și să spună:

– Am fost de rahat, încă îți știu numărul pe de rost.

– Știu, răspunse ea.

Aiurea, doar nu avea să își recunoască surprinderea.

– Hai cu mine, îi spuse el, la fel cum o îndemnase în acea vară, de mult. Jane îl urmase atunci ca o fetiță curajoasă, acum era, însă, o femeie cu multe lucruri de pierdut…

8. Zece ani mai tarziu

pe bancaEra o seară de sâmbătă, ploioasă şi rece. În timp ce se uita în oglinda toaletei, la tenul ei încă perfect, dar care părea că pregăteşte cumva apariţia primelor riduri, Jane realiza cât de mult au contribuit toate lucrurile neînsemnate din viaţa ei la ceea ce ea era azi.

Îi părea rău că a pierdut multe dintre ele sau că s-a simţit cumva încolţită de împrejurări să renunţe la lucruri care o făceau pe ea…ea.

Seara nu se anunţa a fi una mai mult decât banală, dar viaţa ştie să surpindă mai bine ca oricine.

Când a intrat pe uşa localului, mai degrabă să se ferească de vremea vitregă de afară, un sentiment prea familiar şi de mult uitat părea să se materializeze la una dintre mesele ocupate şi destul de gălăgioase.

Erau doar nişte copii atunci când se cunoscuseră şi, deşi crescuseră împreună, minţile le rămăseseră la fel de infantile chiar şi ultima dată când se văzuseră, în urmă cu mai bine de zece ani. Atracţia a apărut aproape instant, ca un magnet privirea lui Patrick s-a ridicat spre ea. Jane stătea în uşă, înmărmurită, de parcă văzuse o stafie. Era, probabil, mai real ca niciodată.

Într-o clipă, Patrick se ridică de la masă şi se îndrepta uimit spre ea. Toată gălăgia din jurul lor părea că se oprise, ținându-și răsuflarea, pentru momentul în care s-au luat în braţe. Deşi era atât de vechi, un sentiment uimitor de firesc i-a cuprins pe amândoi şi aveau nevoie de încă un deceniu ca să recupereze pentru timpul pierdut.

Aşezaţi la bar, departe de ochii curioşilor care urmăriseră întreaga scenă, Jane descoperea cum bărbatul din el îşi făcuse loc printre manualele şcolare, orele de sport şi iubirile adolescente. Băiatul de altă dată, care o învăţase să sărute, nu mai era acolo.

Se uitau unul la altul cu alţi ochi şi cărţile aflate pe masă nu mai cântăreau aşa puţin ca altă dată. Deveniseră adulţi, puteau să facă lucruri la care copiii din ei nici nu îndrăzneau să viseze. Un pahar de vin bun, o cină elegantă, o relaţie pasageră sau nu.

Totul era pentru ei o posibilitate mai valoroasă decât fusese vreodată poate, cu alţi oameni.